fericirea în iubire, rămăsese totuşi potrivnic voluptăţii.

Ajungea până acolo încât să-şi cumpănească sărutarea, mîngîierea, dulceaţa vorbelor şi orice ar fi întunecat sau ar fi pretins să se substituie actului sănătos al naturii, pe care Viola îl învăţase să-l cunoască în toată plinătatea. Cu ea nu cunoscu niciodată tristeţea de după iubire propovăduită de teologi: ba, mai mult chiar, îi scrise pe această temă o scrisoare lui Rousseau care, poate fiindcă

rămăsese tulburat, nu-i răspunse.

Dar Viola era în acelaşi timp o femeie rafinată, capricioasă, răsfăţată, catolică în sângele şi în sufletul ei.

Dragostea lui Cosimo îi copleşea simţurile, dar îi lăsa neîmplinite fanteziile. De aici rezultau neînţelegeri şi resentimente care aruncau umbre peste dragostea lor. Dar treceau repede, atât le era de variată viața şi lumea înconjurătoare.

Osteniţi, porneau în căutarea adăposturilor ascunse în cei mai frunzoşi copaci: hamace în care corpurile lor se înfăşurau ca într-o frunză răsucită, ori pavilioane suspendate, cu perdele care fâlfâiau în bătaia vântului, ori culcuşuri de pene. În asemenea alcătuiri se desfăşura geniul gospodăresc al domniței Viola: oriunde s-ar fi aflat, marchiza avea darul de a crea în jurul ei condiţii plăcute de trai, lux şi un confort complicat; complicat numai în aparență, căci ea îl obţinea cu o uimitoare uşurinţă, fiindcă orice dorea trebuia să fie îndată şi cu orice preţ împlinit.

În aceste alcovuri aeriene se aşezau mărăcinarii să

cânte, iar printre perdele se fugăreau în zbor perechi de fluturi urzicari. În după-amiezile de vară. când somnul îi prindea pe cei doi amanţi îmbrăţişaţi, intra câte o veveriţă

să caute ceva de ronţăit, le mîngîia feţele cu coada ei stufoasă sau îi muşca de degetul mare de la picior. Se îngrijiră atunci să închidă mai bine perdelele, dar o familie de pârşi cenuşii se apucă să roadă tavanul pavilionului şi căzu grămadă peste ei.

Era în perioada în care se cercetau, se descopereau, îşi povesteau vieţile, îşi puneau întrebări.

— Si te simţeai singuratic?

— Îți duceam dorul.

— Dar faţă de ceilalţi oameni, te simţeai singuratic?

— Nu, de ce m-aş fi simţit? Aveam mereu treburi cu ceilalţi: am cules fructe, am curăţat pomi, am învăţat filosofia cu abatele, m-am bătut cu piraţii. Nu fac toţi la fel?

— Numai tu eşti aşa. De aceea te iubesc.

Dar baronul nu înţelesese încă prea bine ce anume accepta Viola din felul lui de a fi şi ce nu. O nimica toată, un accent sau un cuvânt din partea lui erau uneori de ajuns pentru ca mânia marchizei să izbucnească.

El zise, de pildă:

— Cu Gian dei Brughi citeam romane, cu Cavalerul avocat făceam proiecte de lucrări hidraulice...

— Dar cu mine?

— Cu tine fac dragoste. Cum aş curăţa pomi, cum aş

culege fructe...

Ea tăcu, ţeapănă. Cosimo îşi dădu seama îndată că-i stârnise mânia: privirile ei se făcuseră deodată de gheaţă.

— Ce ai, ce s-a întâmplat, Viola, ce-am spus?

Ea parcă nu-l vedea, nu-l auzea, cu faţa de marmură, la o sută de mile depărtare de el.

— Nu, Viola, ce s-a întâmplat, ce ţi-am făcut?

Ascultă...

Viola se ridică si, sprintenă, fără să aibă nevoie de ajutor, începu să coboare din copac.

Cosimo încă nu înţelesese cu ce greşise, n-avusese încă timp să se gândească, poate că prefera să nu se gândească, să nu înţeleagă, ca să-şi poată striga cu atât mai vârtos, sus şi tare, nevinovăţia.

— Dar nu. Viola, poate că nu m-ai înţeles, ascultă...

O urmări până pe ramura cea mai joasă.

— Viola, nu pleca, nu în felul ăsta, Viola...

Ea începu să vorbească, dar cu calul, de care se apropiase şi acum îl dezlega; încălecă şi dădu pinteni. Pe Cosimo îl cuprinse deznădejdea; sări din copac în copac.

— Nu, Viola, spune-mi!... Viola...

Viola plecase în galop. El o urmări pe crăci.

— Te implor, Viola, te iubesc!

Dar n-o mai văzu. Se repezi, cu salturi primejdioase, pe ramurile cele mai fragile.

— Viola! Viola!

Când fu sigur că a pierdut-o şi nu-şi mai putu stăpâni lacrimile, iat-o: Viola reapăru la trap, fără să privească în sus.

— Uite, Viola, uite ce fac! şi începu să-şi izbească de trunchi capul descoperit pe care, ce-i drept, îl avea foarte tare.

Ea nu-i aruncă nici măcar o privire; era iarăşi departe.

Cosimo o aşteptă să se întoarcă, în zigzag, printre copaci.

— Viola! Sunt disperat!

În asemenea clipe se azvîrlea cu capul în jos, în gol, agăţat cu picioarele de o ramură, cărându-şi pumni în cap şi peste față. Ori se apuca să frângă crengi cu atâta înverşunare distrugătoare, încât un ulm frunzos ajungea în câteva clipe despuiat şi gol, ca bătut de grindină.

Dar niciodată n-a ameninţat că se sinucide, ba mai mult, n-a proferat niciodată vreo ameninţare: şantajele sentimentale nu erau pe măsura lui. Făcea ceea ce se simţea în stare să facă, şi nu-şi proclama intenţia înainte de a începe să-şi pună planul în aplicare.

Donnei Viola îi trecea m\nia tot atât de neaşteptat cum îi venise. Din atâtea nebunii pe care le făcea Cosimo şi pe care ea nici nu le lua în seamă, una o umplea de duioşie şi dragoste.

— Nu, Cosimo, dragul meu, aşteaptă-mă.

Descăleca şi se repezea să se catăre pe un trunchi, iar braţele lui, de sus, erau gata s-o ridice.

Dragostea se dezlănțuia cu aceeaşi furie ca cearta. De fapt erau una şi aceeaşi, dar Cosimo nu înţelegea nimic.

— De ce mă chinuieşti?

— Fiindcă te iubesc.