Dar iată că amazoana, înainte de a dispărea, întoarse iarăşi calul, dar înapoi, îndepărtîndu-se de Cosimo... Ba nu, acum calul făcu stînga-mprejur şi galopă spre el, iar manevra aceasta părea anume făcută ca să-i deruteze pe cei doi călăreţi bezmetici care, într-adevăr, galopau acum departe, fără să-şi fi dat seama că ea aleargă în direcţia opusă.

Acum lucrurile luaseră o întorsătură favorabilă lui: amazoana galopa în plin soare, din ce în ce mai frumoasă, din ce în ce mai asemănătoare acelei amintiri pe care sufletul lui însetat o căuta: totuşi, singurul lucru îngrijorător era acel parcurs în continuu zigzag, care nu-ți îngăduia să-i prevezi defel intenţiile. Nici cei doi călăreţi nu-şi dădeau seama unde voia ea să ajungă şi încercară

să-i urmeze evoluţiile, sfîrșind prin a face multe drumuri de prisos, dar tot timpul cu multă bunăvoinţă şi dezinvoltură.

Şi iată că tocmai când Cosimo se aştepta mai puţin, amazoana ajunse la marginea pajiştii din vecinătatea lui, trecu printre cei doi pilaştri cu lei, care parcă fuseseră

puşi acolo ca să-i dea onorul, se întoarse cu un gest larg de bun-rămas adresat pajiştii şi întinderilor de dincolo de ea şi pomi în galop, trecând pe sub frasin; Cosimo îi zări din plin chipul şi întreaga-i făptură, ce se ţinea dreaptă

în șa, chipul de femeie mândră şi totodată de fetiţă; fruntea fericită că se înălţa peste asemenea ochi, ochii fericiţi că aparţin unui asemenea chip, nasul, gura, bărbia, gâtul, fiecare părticică a ei, fericită că e împreună cu

fiecare altă părticică a ei, şi totul, totul, totul îi aminti de copila văzută la doisprezece ani în scrânciob, în prima lui zi petrecută în copaci: Sofonisba Viola Violante d’Ondariva.

Această descoperire sau, mai curând, faptul că ceea ce

fusese din prima clipă o nemărturisită presimţire devenise o realitate îi dădu lui Cosimo un fior. Vru s-o strige, s-o cheme, pentru ca ea să-şi ridice privirea spre frasin şi să-l vadă, însă din gâtlej nu-i ieşi decât un viers de becaţă, şi călăreața nu se întoarse.

Acum bidiviul ei alb galopa prin păduricea de castani, iar copitele lui călcau peste castanele risipite pe jos.

dezghiocându-le şi dând la iveală coaja lucitoare şi lemnoasă a fructelor. Amazoana îşi mâna calul când într-o parte, când într-alta, aşa încât Cosimo ba îşi zicea că fata e departe, cu neputinţă de atins, ba, sărind din copac în copac, o revedea cu surprindere ivindu-se printre trunchiuri, iar felul acesta al ei de a se mişca înteți tot mai mult amintirile baronului, înflăcărându-i mintea. Ar fi vrut să-i dea cumva de ştire, să-i trimită un semn despre prezenţa lui, dar pe buze nu-i veni decât un fluierat de potârniche sură, şi călăreața nu-şi plecă urechea să-l asculte.

S-ar fi zis că cei doi călăreţi care o urmăreau pricep şi mai puţin decât el intenţiile şi drumul fetei, continuând să

gonească la întâmplare, încurcându-se prin mărăcinişuri şi înnămolindu-se în băltoace, în vreme ce ea săgeta văzduhul, sigură şi imposibil de ajuns. Uneori, părea că

dă un fel de ordine sau de imbolduri urmăritorilor, înălțând braţul cu cravaşa sau smulgând o păstaie din vreun roşcov şi aruncând-o, ca şi cum ar fi vrut să spună

că într-acolo trebuie s-o ia. Numaidecât, călăreţii se îndreptau în galop în direcţia aceea, pe pajişti şi pe costişe, dar ea se şi întorcea în altă parte şi nici nu se mai uita la ei.

„Ea e! Ea e!“ îşi zise Cosimo, din ce în ce mai plin de speranţă, şi vru să-i strige numele, dar de pe buze nu i se desprinse decât un viers lung şi trist, ca de fluierar.

Acum îşi dădu seama că tot acest du-te-vino şi păcăleala trasă călăreţilor se desfăşura în jurul unei linii care, deşi neregulată şi şerpuitoare, nu excludea o

eventuală intenţie. Iar Cosimo, ghicind această intenţie şi dându-si seama că-i e cu neputinţă s-o urmărească, îşi zise: „Am să mă duc într-un loc unde, dacă e ea, are să

vină cu siguranţă. Căci, de bună seamă, n-a venit aici decât pentru a merge în locul acela“. Şi sărind din copac în copac, se îndreptă spre vechiul parc părăsit al familiei d’Ondariva.

În umbra parcului, în aerul plin de miresme, în locul unde frunza şi lemnul aveau altă culoare şi altă substanţă, se simţi atât de copleşit de amintirile copilăriei, încât aproape că uită de amazoană, sau chiar dacă n-o uită, îşi zise că amazoana poate să nu fie Viola, şi totuşi aşteptarea şi speranţa lui sunt la fel de adevărate, de parcă

ea ar fi fost acolo.

Auzi însă un zgomot. Erau copitele calului alb scrâşnind pe prundiş. Amazoana intrase în parc, dar nu în galop, ci la pas, ca şi cum ar fi vrut să privească şi să

recunoască în amănunt fiece lucru. Cei doi călăreţi neghiobi nu se mai auzeau: pesemne că-i pierduseră urma cu desăvârşire.

O văzu: Viola făcu înconjurul băzinului, dădu ocol micului chioşc, amforelor. Privi copacii, azi uriaşi, cu rădăcini aeriene, magnoliile devenite pădure. Dar pe el nu-l zări, pe el care încerca s-o cheme cu un gungurit de pupăză, cu un tril de ciocîrlie, cu sunete ce se pierdeau în ciripitul păsărelelor din parc.

Sărise din șa şi mergea pe jos, ducându-şi calul de hăţuri. Ajungând la vilă, lăsă calul şi intră sub portic.

Apoi strigă din răsputeri:

— Ortensia! Gaetano! Tarquinio! Aici trebuie văruit, trebuie revopsite obloanele, puse tapiseriile! Aici vreau să

stea masa, acolo consolele, în mijloc spineta, trebuie să

schimbăm locul tuturor tablourilor!

Cosimo băgă atunci de seamă că locuinţa aceea, care, ochiului său distrat, îi păruse închisă şi pustie, acum, dimpotrivă, era deschisă ca şi odinioară, forfotind de

fiinţe: servitori care făceau curăţenie şi ordine, aeriseau, puneau mobila la loc, băteau covoarele. Aşadar, Viola se reîntorsese, Viola se stabilea din nou la Ombrosa, lua din nou în stăpânire vila de unde plecase pe când era copilă!

Iar în inima lui simţămîntul de bucurie nu era prea diferit de cel de teamă, căci faptul că ea se întorsese, că o avea sub ochi, atât de surprinzătoare şi de falnică, putea să

însemne pierderea ei definitivă, chiar şi din amintire, chiar şi din acea secretă reminiscenţă de mireasmă de frunze şi de lumină filtrată prin verdeaţă; putea să

însemne că va fi nevoit s-o ocolească, în felul acesta, să

ocolească şi amintirea copilăriei de odinioară.

Cu inima plină de aceste emoţii alternative, Cosimo o văzu umblând de colo-colo printre slujitori, dând poruncă

să se transporte canapele, clavecine, colțare, trecând repede în parc şi încălecând, urmată de ceata de oameni care mai aşteptau porunci, şi iat-o spunându-le grădinarilor cum să aranjeze răzoarele neîngrijite, cum să

împrăştie pe alei prundişul luat de ploi şi cum să aşeze din nou scaunele de nuiele, scrânciobul...

Cât despre scrânciob, ea arătă cu gesturi largi de care creangă fusese atârnat cândva, şi unde trebuie agăţat acum, şi cât de lungi să fie frânghiile, şi cât de tare să se legene în văzduh. şi tot arătând astfel cu degetul şi cu privirea, ajunse până la magnolia în care odinioară, dintre frunze şi ramuri, îi apăruse Cosimo. Şi în magnolie, iată, îl revăzu.

Râmase uimită. Foarte uimită. Dar îşi reveni numaidecât şi-şi luă un aer trufaş, aşa cum obişnuia, însă

încet-încet uimirea o copleşi cu totul, şi îi râseră ochii, şi gura, şi un dinte, care era la fel ca în copilărie.

— Tu! exclamă ea apoi, încercând să găsească tonul celui care vorbeşte despre ceva foarte firesc, dar fără a izbuti să-şi ascundă curiozitatea plină de bucurie: Ah, aşadar, ai rămas aici. de-atunci, fără să cobori niciodată?

Cosimo izbuti să-şi prefacă vocea, care se pornise ca

un țipăt de vrabie, şi să răspundă:

— Da, eu sunt. Îţi aminteşti. Viola?

— Si chiar niciodată, niciodată n-ai pus piciorul pe pământ?

— Niciodată.

Iar ea, ca şi cum s-ar fi arătat prea îngăduitoare, zise:

— Ei, vezi c-ai reuşit? Prin urmare n-a fost prea greu.

— Am aşteptat să te întorci...