Cosimo nu se mai sătura să tot întrebe, ca să afle cum rezolvaseră ei problemele de care se lovise şi el.
— Dar cu spălatul cum faceti?
— Para lavar? Hay lavanderas, răspunse don Frederico ridicând din umeri.
_____
1 Înjurăm tor timpul, domnule! ( span.)
— Dăm rufele noastre spălătoreselor din localitate, traduse don Suplicio. Mai exact, în fiecare luni coborâm coşul cu rufe murdare.
— Nu, eu vă întreb cum vă spălaţi pe trup şi pe faţă.
Don Frederico bombăni şi ridică din umeri, ca şi cum nu şi-ar fi pus niciodată o asemenea problemă. Don
Suplicio se socoti dator să traducă:
— După părerea Alteţei sale, acestea sunt chestiuni personale, care îl privesc pe fiecare.
— Şi, vă cer iertare, unde vă faceți nevoile?
— Ollas. Señor.
Iar don Sulpicio, cu acelaşi ton smerit:
— Adevărul este că folosim anumite ulcele.
Luându-şi rămas-bun de la don Frederico, Cosimo plecă însoţit de părintele Sulpicio să facă o vizită
diferiţilor membri ai coloniei în respectivii lor copaci de reşedinţă. Toţi aceşti hidalgos şi toate aceste doamne, în ciuda incomodităţilor de neînlăturat ale locuinţei, îşi păstrau ţinuta corectă şi obişnuită. Unii bărbaţi, ca să stea călare pe crengi, se foloseau de şei de cal, ceea ce îi plăcu mult lui Cosimo, care, în cursul atâtor ani, nu se gândise la acest sistem (foarte util - observă el imediat - datorită
scărilor şeii, căci înlătură inconvenientul de a mai lăsa picioarele să atârne, din care pricină în scurt timp simţi cum te furnică). Alţii îşi înălţau ocheanele de marină
(unul dintre ei avea gradul de amiral), care pesemne că nu le slujea decât ca să se privească între dînşii, de la un copac la altul, plini de curiozitate şi flecărind. Doamnele şi domnişoarele şedeau toate pe pernele brodate chiar de mâna lor şi coseau cu acul (erau singurele persoane care, într-un fel, lucrau ceva) sau mângâiau cogeamite pisicile.
Căci erau la pisici cu nemiluita prin copacii aceia, precum şi păsărele, însă acestea în colivii (poate că fuseseră
victimele cleiului), cu excepţia unor porumbei ce zburau slobozi şi veneau apoi sa se aşeze în palma fetelor, iar ele îi dezmierdau cu tristeţe.
În aceste soiuri de saloane încropite sus în copaci, Cosimo fu primit cu o gravă ospitalitate. I se oferi cafea, apoi pe dată începură să vorbească despre palatele pe care le lăsaseră la Sevilla, la Granada, despre moşiile şi hambarele şi grajdurile lor şi-l invitară să vină în Spania în ziua când aveau să-şi redobândească onorurile. Despre
regele care îi surghiunise vorbeau pe un ton care era totodată de fanatică aversiune şi de respectuoasă
supuşenie, reuşind uneori să separe cu precizie persoana regelui, cu care familiile lor se aflau în luptă, de titlul regal, din a cărui autoritate emana şi a lor proprie.
Alteori, dimpotrivă, amestecau dinadins cele două
simţăminte potrivnice într-o pornire unică, iar Cosimo, de câte ori venea vorba despre suveranul lor, nu mai ştia ce atitudine să ia.
Peste toate gesturile şi vorbele exilaţilor plutea o aură
de tristeţe şi jale, datorată în parte firii lor, în parte unei voinţe hotărâte cum li se întîmplă uneori celor care luptă
cu inima îndoită pentru o cauză nu tocmai lămurită şi încearcă să compenseze lipsa de convingere prin solemnitatea ţinutei.
Printre fete – pe care la prima vedere Cosimo le găsea cam prea păroase şi oacheşe – fremăta o pornire de vioiciune, totdeauna reţinută la timp. Două fetiţe se jucau de la un platan la altul cu mingea. Plici-plici, plici- plici, apoi un ţipăt uşor: mingea căzuse în drum. O culese de jos un ştrengar din Olivabassa care, ca s-o arunce înapoi, ceru două pesetas.
În ultimul copac, un ulm, şedea un bătrân zis El Conde1, fără perucă şi cu hainele ponosite.
Apropiindu-se, părintele Sulpicio coborî tonul şi Cosimo fu sfătuit să facă la fel. Din când în când contele înlătura cu mâna o creangă şi privea spre colina dealului, apoi spre şesul care, când verde, când ars, se pierdea în depărtări.
_____
' Contele (span.).
Don Sulpicio îi şopti la ureche lui Cosimo o poveste cu fiul contelui, deţinut în temniţele regelui Carol şi schingiuit. Cosimo înţelese că, în timp ce toţi acei hidalgos făceau pe exilaţii ca să se afle în treabă şi aveau
nevoie să-şi zgândărească din când în când memoria şi să-şi repete de ce se aflau acolo, bătrânul conte era singurul care suferea cu adevărat. Gestul acela, de a da o creangă în lături, ca şi când s-ar fi aşteptat să vadă
apărând altă lume, acest fel al lui de a-şi strecura încetul cu încetul privirea peste întinderea ondulată, ca şi cum ar spera să nu întâlnească niciodată orizontul, să ajungă să
zărească dincolo de zări, un ţinut aflat hăt-departe...
acesta era primul semn de adevărat surghiun pe care îl văzu Cosimo. Şi înţelese cât preţuia pentru acei hidalgos prezenţa contelui, care îi ţinea pe toţi laolaltă, le dădea un sens. Tocmai el, poate cel mai sărac, cel care în patria lor avea desigur cea mai puţină autoritate, el era acela care le dădea tuturor măsura suferinţei şi a speranţei.
Înapoindu-se din vizitele făcute, Cosimo văzu într-un arin o fată pe care n-o zărise până atunci. Din două salturi fu lângă ea.
Era o fată cu cei mai frumoşi ochi albaştri şi cu o carnaţie de floare. Ţinea în mână o găleată.
