Pe Cosimo, priveliştea acelei pajişti îl umplu de spaimă. Trăind tot timpul în desişul vegetaţiei din Ombrosa şi fiind încredinţat că poate ajunge oriunde, urmând făgaşul drumurilor lui din copac în copac, baronului îi fu de ajuns să aibă în față o întindere de nestrăbătut, deşartă şi goală sub bolta cerească, pentru ca să-l încerce o senzaţie de ameţeală.
Optimus Maximus se avântă în largul pajiştii şi, ca şi cum ar fi întinerit, începu să alerge mâncând pământul.
Din frasinul unde stătea cocoţat, Cosimo începu să
fluiere şi să-l cheme:
— Aici! Vino aici, Oplimus Maximus! Unde naiba te duci?
Dar câinele nu-l ascultă, nici măcar nu întoarse capul: alergă, alergă pe pajişte, până ce nu i se mai văzu decât coada, ca o virgulă în depărtare, iar mai apoi pieri şi ea!
Sus, în frasin, Cosimo îşi frînse mâinile, neputincios.
Era obişnuit cu fugile şi cu absenţele basetului, dar acum Optimus Maximus dispăruse pe această pajişte de netrecut, iar fuga lui începuse să se identifice cu teama pe care o încercase el puţin mai înainte şi la care se adăuga simţământul vag că aşteaptă ceva – ceva ce trebuia să
vină de dincolo de pajişte.
În timp ce-l frământau aceste gânduri, auzi paşi sub frasin. Văzu trecând un paznic de vânătoare, cu mâinile în buzunare şi fluierând. La drept vorbind, omul avea o înfăţişare destul de lălâie şi un aer distrat, ca să fie unul din acei paznici cumpliţi ai moşiei, măcar că însemnele de pe uniformă erau cele ale corpului ducal, iar Cosimo, văzându-l, se lipi de trunchi. Dar apoi, cuprins de grija câinelui. strigă după paznic:
— Hei, domnule paznic, n-ai văzut cumva un câine baset?
Paznicul de vânătoare ridică ochii şi zise:
— A, Domnia voastră sunteţi?! Vânătorul care zboară
şi câinele care se târâie! Nu, n-am văzut basetul! Aţi prins ceva bun azi-dimineaţă?
Cosimo recunoscu într-însul pe unul dintre cei mai zeloşi vrăjmaşi ai săi şi zise:
— Aş, de unde! Câinele a luat-o razna şi m-am văzut nevoit să-l urmăresc până aici... Puşca nici măcar nu-i încărcată...
Paznicul râse:
— Eh, n-aveţi decât s-o încărcaţi şi trageţi cât poftiţi!
Căci acum e totuna.
— Totuna? Ce anume?
— Totuna-i, fiindcă ducele a murit, şi cine vrei să se mai intereseze de terenul de vânătoare?
— Ah, care va să zică a murit! Nu ştiam.
— E mort şi îngropat de trei luni. Şi s-a iscat ceartă
între moştenitorii din prima şi din a doua căsătorie şi ultima văduvioară.
— Luase o a treia nevastă?
— A luat-o când el avea optzeci de ani, cu un an mainte de a muri, iar ea, o fată de douăzeci şi unu, sau nici atât: vă dati seama de nebunie! O nevastă care n-a stat alături de el nici măcar o zi şi care abia acuma începe să-şi viziteze proprietăţile şi nu-i plac.
— Ce face? Nu-i plac?
— Ei! Se instalează într-un palat sau pe vreo feudă, îşi aduce acolo întreaga-i curte, căci veşnic se ține scai după
dânsa o droaie de amorezi, iar după trei zile strâmbă din nas că totul e urât, că totu-i trist şi iar o ia din loc. Atunci ies la iveală ceilalţi moştenitori, care se năpustesc asupra moşiei aceleia şi-şi cer în gura mare drepturile. Iar ea le spune: „N-aveti decât, luaţi-o!“ De astă dată a venit aici, în pavilionul de vânătoare, dar cât o să stea? Eu zic că nu multă vreme.
— Şi unde-i pavilionul de vânătoare?
— Dincolo de pajişti şi de stejari.
— Atunci câinele meu într-acolo s-a dus...
— S-o fi dus să caute oase... Mă iertaţi, dar mă bate gândul că înălţimea voastră îl cam ţineţi la post! şi izbucni în râs.
Cosimo nu răspunse, privea pajiştea de netrecut, aşteptând să se întoarcă basetul.
Dar câinele nu se întoarse toată ziua. A doua zi, Cosimo se urcă din nou în frasin ca să contemple pajiştea, ca şi cum nu se mai putea lipsi de neliniştea pe care întinderea aceea i-o strecura în suflet.
Spre seară reapăru basetul, la început ca un mic punct pe pajişte, pe care doar ochiul ager al lui Cosimo izbuti să-l desluşească, dar tot mai vizibil pe măsură ce înainta.
— Optimus Maximus! Vino aici! Unde-ai fost?
Câinele se opri gudurându-se, îşi privi stăpânul, lătră
de-ai fi zis că-l invită să-l urmeze, însă, dându-și seama de distanța pe care el n-o putea străbate, se întoarse îndărăt cu paşi nesiguri, şi iată-l pornind înapoi.
— Optimus Maximus, vino încoa! Optimus Maximus!
