— Numai eu pot fi dispreţuit...

— Felul tău de a gândi!

— Este însăşi fiinţa mea.

— Atunci, adio! Plec chiar astă-seară. N-ai să mă mai vezi.

Fugi acasă, îşi strânse bagajele şi plecă fără să lase măcar o vorbă ofiţerilor. Se ţinu de cuvânt. Nu mai reveni la Ombrosa. Se duse în Franţa şi, tocmai când nu mai dorea altceva decât să se întoarcă, evenimentele istorice depăşiră voinţa ei. Izbucni revoluţia, apoi războiul. La început marchiza luă parte cu interes la cursul evenimentelor (se afla în anturajul lui La Fayette), apoi emigră în Belgia şi de acolo în Anglia. În ceaţa Londrei,

în răstimpul lungilor ani de războaie napoleoniene, visa copacii din Ombrosa. Apoi se recăsători cu un lord care avea interese în Compania Indiilor şi se stabili la Calcutta. De pe terasa ei privea pădurea, copacii care erau încă şi mai stranii decât cei din grădina copilăriei şi, mereu, i se părea că-l zăreşte pe Cosimo făcându-şi loc prin frunziş. Dar era numai umbra unei maimuţe sau a unui jaguar.

Sir Osbert Castlefight şi Salvatore di San Cataldo rămaseră legaţi pe viaţă şi pe moarte şi îmbrăţişară cariera de aventurieri. Fură văzuţi prin casele de joc din Veneţia, la Facultatea de teologie din Göttingen, la Petersburg la curtea Ecaterinei a II-a, apoi li se pierdu urma.

Cosimo rătăci îndelung prin păduri, plângând, zdrenţăros, refuzând hrana ce i se oferea. Plângea în gura mare, ca pruncii, iar păsările, care înainte îşi luau zborul în stoluri când se apropia acel neîntrecut vânător, acum îl înconjurau, se aşezau pe vârfurile copacilor mai apropiaţi sau îi zburătăceau în jurul capului, vrăbiile ciripeau, sticleții se întreceau în triluri, gângurea turturica, ţurluia sturzul, piuiau cintezoiul şi pitulicea; iar de prin scorburi ieşeau veveriţele, pârşii, şoarecii de câmp, îngroşând corul cu chițăielile lor; şi aşa umbla fratele meu, înconjurat de un cor de bocete.

Veni apoi timpul violenţei distrugătoare: lua câte un copac şi, începând cu vârful, smulgea frază după frunză, până ce în scurt timp îl lăsa golaş ca iarna, chiar dacă nu era soi care să-şi piardă franzele iarna. Apoi o lua iar de la vârf şi frângea toate rămurelele până nu rămâneau decât crăcile groase; şi iar se urca în vârf şi, cu un briceag, începea să desprindă scoarţa, încât se întâmpla să

vezi câte un copac descojit, care îşi expunea albeaţa ca pe o rană înfiorătoare.

Iar toată această turbare nu mai vădea mânie împotriva Violei, ci numai remuşcare: pentru că o

pierduse, pentru că o jignise printr-o prostească şi nedreaptă trufie. Fiindcă abia acum îşi dădea seama că ea îi fusese totdeauna credincioasă şi, dacă târa pe urmele ei alţi doi bărbaţi, o făcea ca să arate că numai pe Cosimo singur îl considera demn de a fi iubitul ei; şi toate toanele şi nemulţumirile ei nu fuseseră decât setea mistuitoare de a cere tot mai mult iubirii lor, fără să poate admite că

aceasta ar fi atins culmea, iar el nu pricepuse nimic şi o întărâtase până o pierduse.

Timp de câteva săptămâni rămase în pădure, singur cum nu mai fusese niciodată; nu-l mai avea nici pe Optimus Maximus, pe care-l luase Viola cu ea. Când fratele meu se arătă iar la Ombrosa, era alt om. Nici eu nu mă mai puteam amăgi: de astă dată Cosimo înnebunise de-a binelea.

XXIV

LA OMBROSA s-a spus tot timpul despre Cosimo că ar fi nebun încă de pe vremea când, la vârsta de doisprezece ani, se urcase în copaci, refuzând să mai coboare. Dar pe urmă, aşa cum se întîmplă îndeobşte, această nebunie fusese acceptată de toţi, şi nu mă refer la scrânteala lui de a trăi în copaci, ci şi la alte ciudăţenii ale caracterului său, astfel că nimeni nu-l mai considera acum decât original.

Apoi, când dragostea lui pentru Viola se afla în plină

desfăşurare, veni cu acele manifestări verbale în limbi neînţelese, mai cu seamă cele de la serbările hramului, pe care majoritatea le considerară nelegiuite, interpretînd vorbele lui ca fiind strigătele unui eretic, poate în cartagineză, ori în limba pelasgilor, ori o profesiune de socinianism 1 în polonă. Din clipa aceea începu să umble un zvon:

— Baronul s-a smintit!

Iar înţelepţii adăugau:

— Cum oare s-ar mai putea sminti un om care a fost dintotdeauna smintit?

_____

1 Doctrină antitrinitariană, propovăduită de Lelio Sozzini sau Socini (1525-1562). teolog protestant din Siena.

În mijlocul acestor aprecieri contradictorii, Cosimo înnebunise de-adevăratelea. Dacă înainte umbla îmbrăcat în piei din creştet până-n tălpi, acum începu să-şi pună în cap pene, ca pieile-roşii din America, pene de pupăză sau de florinte, în culori ţipătoare, şi nu-şi împodobea doar capul, ci şi veşmintele de pe el. În cele din urmă îşi croi fracuri acoperite numai cu pene şi se apucă să imite obiceiurile diferitelor păsări, ca de pildă ciocănitoare, scoţând larve şi tot soiul de viermi de prin crăpăturile copacilor, lăudându-le ca pe cine ştie ce comoară de preţ.

Ba rostea şi cuvântări, făcând elogiul păsărilor,

dinaintea oamenilor care se adunau sub copac să-l audă şi să-şi bată joc de el; iar din vânător se preschimbă în apărătorul vieţuitoarelor cu pene, proclamându-se când vultur, când cucuvea, când prigorie, cu respectivele travestiri, şi ţinea discursuri învinuindu-i pe oameni că

nu-şi dau seama că păsărelele sunt adevăraţii lor prieteni; discursuri care, sub formă de parabole, erau, la urma urmelor, acuzaţii aduse întregii societăţi omeneşti. Chiar şi păsările observaseră schimbarea survenită în ideile lui şi de aceea veneau lângă el şi chiar dacă sub copac se aflau oameni care-l ascultau. Astfel Cosimo îşi putea ilustra cuvântările cu exemple vii, arătând spre ramurile din jur.

Datorită acestei însuşiri pe care o dobândise, vânătorii din Ombrosa se vorbiră între ei să-l folosească drept momeală, însă nici unul n-a cutezat vreodată să tragă în păsările ce se aşezau în preajma lui. Căci baronul, aşa bolnav la minte cum era, continua totuşi să le insufle un anumit respect; ce-i drept, îl luau ei peste picior şi, adesea, sub copaci venea o droaie de ştrengari şi de pierde-vară care-şi băteau joc de el, totuşi lumea îl stima şi-l asculta întotdeauna cu luare-aminte.

Copacii săi erau acum gătiţi cu foi de hârtie scrise şi chiar cu afişe ce conţineau maxime de Seneca şi de Shaftesbury1, ori cu obiecte: mănunchiuri de pene, lumânări, cosoare, coroane, busturi de femei, pistoale, balanţe, legate unele de altele într-o anumită ordine. Cei din Ombrosa îşi petreceau ore în şir câutând să ghicească

ce însemnau acele rebusuri: Nobilii? Papa? Virtutea?

Războiul? Eu cred că uneori ele nu aveau nici o semnificaţie, ci urmăreau doar să-ți ascută mintea şi să te facă să înţelegi că ideile cele mai năstruşnice puteau fi cele juste.

_____

1 Anthony de Shuftesbury. filozof englez (1671-1713)

Cosimo începu să şi scrie anumite lucrări, ca de pildă: Viersul mierle, Ciocănitoarea care ciocăneşte, Dialogurile bufniţelor, şi să le împartă publicului. Ba în perioada aceea de nebunie învăţă şi meşteşugul tiparului şi începu să tipărească un fel de pamflete şi de gazetuțe (între care Gazeta coţofenelor), apoi le reuni pe toate sub titlul: Monitorul bipezilor. Îşi adusese într-un nuc o planşetă, o ramă, o presă, o casetă cu literă, o damigeană

cu cerneală şi îşi petrecea zilele culegând materialul şi trăgând apoi exemplarele. Uneori, între ramă şi hârtie nimereau păianjeni sau fluturi, iar urmele acestora rămâneau întipărite pe file; alteori un pârş sărea pe pagina proaspăt culeasă şi mînjea totul cu coada; altădată

veveriţele furau vreo literă din alfabet şi o duceau în cuibul lor, crezînd că e ceva de mâncare, aşa cum s-a întâmplat cu litera Q, care din pricina formei sale rotunde şi cu codită, a fost confundată cu un fruct, iar Cosimo a trebuit să înceapă unele articole cu C: Cuando şi Cuantunque 1 .

Toate bune şi frumoase, însă mie îmi făcea impresia că, în perioada aceea, fratele meu nu numai că se smintise de-a binelea, dar se şi cam prostise, fapt mult mai grav şi mai dureros, deoarece nebunia reprezintă o forţă a naturii, atât în rău cât şi în bine, pe când prostia e o slăbiciune a naturii, cu neputinţă de compensat.

_____

1 Quando şi Quantunque - Cînd și Oricât de (ital.) Într-adevăr, iarna, Cosimo părea că intră într-un fel de letargie. Stătea agățat de un trunchi, în burduful său îmblănit pe dinăuntru, numai cu capul afară, ca un pui de pasăre care nu şi-a luat încă zborul din cuib, şi era mare lucru dacă în ceasurile când se mai încălzea puţin afară făcea câteva salturi ca să ajungă la arinul cel negru de pe malul râului Merdanzo, să-şi facă nevoile. Stătea în sac, fie citind, fie fără nici un chef (când se lăsa

întunericul, aprindea un opaiţ), fie mormăind, fie fredonând. Dar cea mai mare parte din timp şi-o petrecea dormind.

De mâncare, avea anumite provizii ale lui, însă primea şi ciorbă cu orez, şi colţunaşi, când vreun suflet milostiv i le ducea până sus folosind o scară. Căci oamenii de rând erau încredinţaţi, dintr-un fel de superstiţie, că, dacă-l miluiau cu câte ceva pe baron, asta le purta noroc, semn că el trezea în inimi fie teamă, fie bunăvoinţă; cred mai degrabă că bunăvoinţă. Faptul că moştenitorul titlului de baron di Rondò începuse să trăiască din pomana publică

mi se părea un lucru înjositor şi, mai ales, mă gândeam la răposatul nostru tată dacă ar fi ştiut una ca asta. În ce mă

priveşte, până atunci nu avusesem nimic să-i reproşez, deoarece fratele meu dispreţuise întotdeauna tihna căminului, iar după ce i-am asigurat o mică rentă (care s-a dus aproape toată pe cărţi), mi-a semnat o hârtie prin care mă scutea de orice obligaţii faţă de el. Acum însă, văzându-l incapabil să-şi procure hrana, am făcut o încercare trimiţîndu-l la el pe unul dintre lacheii noştri, în livrea şi cu perucă albă, ca să-i ducă, urcându-se pe o scară, un sfert de curcan şi un pahar cu vin de Bourgogne, pe o tavă. Credeam c-o să refuze, în numele vreunuia dintre principiile sale pline de mister, dar, dimpotrivă, s-a grăbit să primească, şi încă foarte bucuros; de atunci, ori de câte ori ne aduceam aminte, îi trimiteam în copac o porţie din felurile noastre de mâncare.

Ce să vă mai spun? Ajunsese într-un hal fără de hal.

Din fericire năvăliră în ţinut haite întregi de lupi, iar Cosimo făcu din nou dovada celor mai bune virtuţi ale sale. Era o iarnă geroasă şi zăpada căzută acoperise şi pădurile noastre. Alungate de foame, haitele de lupi coborâră din Alpi către văile fluviilor. câțiva pădurari se pomeniră faţă în față cu dihăniile şi dădură de veste îngroziţi. Locuitorii din Ombrosa, care, de pe vremea nopţilor când stătuseră de veghe spre a întîmpina

incendiile, învăţaseră să se unească în clipele de primejdie, începură a face cu schimbul de pază la marginea oraşului, ca să nu îngăduie fiarelor înfometate să se apropie. Însă nici unul nu se încumeta să iasă din oraş, mai ales noaptea.

— Din păcate, baronul nu mai e cel de odinioară! se spunea la Ombrosa.

Totuşi, acea iarnă grea n-a trecut fără urmări pentru sănătatea lui Cosimo. Ghemuit în burduful său ca un vierme de mătase în gogoaşă, stătea acolo şi se tot bălăbănea, veşnic curgându-i nasul, buhăit şi surd la tot ce se petrecea în jur. Se dădu alarma că vin lupii, iar oamenii care treceau pe dedesubt îl apostrofau:

— Ei, baroane, altădată ai fi făcut dumneata de pază, din copacii dumitale, acuma însă facem noi de pază

pentru dumneata.