ea ar fi fost acolo.
Auzi însă un zgomot. Erau copitele calului alb scrâşnind pe prundiş. Amazoana intrase în parc, dar nu în galop, ci la pas, ca şi cum ar fi vrut să privească şi să
recunoască în amănunt fiece lucru. Cei doi călăreţi neghiobi nu se mai auzeau: pesemne că-i pierduseră urma cu desăvârşire.
O văzu: Viola făcu înconjurul băzinului, dădu ocol micului chioşc, amforelor. Privi copacii, azi uriaşi, cu rădăcini aeriene, magnoliile devenite pădure. Dar pe el nu-l zări, pe el care încerca s-o cheme cu un gungurit de pupăză, cu un tril de ciocîrlie, cu sunete ce se pierdeau în ciripitul păsărelelor din parc.
Sărise din șa şi mergea pe jos, ducându-şi calul de hăţuri. Ajungând la vilă, lăsă calul şi intră sub portic.
Apoi strigă din răsputeri:
— Ortensia! Gaetano! Tarquinio! Aici trebuie văruit, trebuie revopsite obloanele, puse tapiseriile! Aici vreau să
stea masa, acolo consolele, în mijloc spineta, trebuie să
schimbăm locul tuturor tablourilor!
Cosimo băgă atunci de seamă că locuinţa aceea, care, ochiului său distrat, îi păruse închisă şi pustie, acum, dimpotrivă, era deschisă ca şi odinioară, forfotind de
fiinţe: servitori care făceau curăţenie şi ordine, aeriseau, puneau mobila la loc, băteau covoarele. Aşadar, Viola se reîntorsese, Viola se stabilea din nou la Ombrosa, lua din nou în stăpânire vila de unde plecase pe când era copilă!
Iar în inima lui simţămîntul de bucurie nu era prea diferit de cel de teamă, căci faptul că ea se întorsese, că o avea sub ochi, atât de surprinzătoare şi de falnică, putea să
însemne pierderea ei definitivă, chiar şi din amintire, chiar şi din acea secretă reminiscenţă de mireasmă de frunze şi de lumină filtrată prin verdeaţă; putea să
însemne că va fi nevoit s-o ocolească, în felul acesta, să
ocolească şi amintirea copilăriei de odinioară.
Cu inima plină de aceste emoţii alternative, Cosimo o văzu umblând de colo-colo printre slujitori, dând poruncă
să se transporte canapele, clavecine, colțare, trecând repede în parc şi încălecând, urmată de ceata de oameni care mai aşteptau porunci, şi iat-o spunându-le grădinarilor cum să aranjeze răzoarele neîngrijite, cum să
împrăştie pe alei prundişul luat de ploi şi cum să aşeze din nou scaunele de nuiele, scrânciobul...
Cât despre scrânciob, ea arătă cu gesturi largi de care creangă fusese atârnat cândva, şi unde trebuie agăţat acum, şi cât de lungi să fie frânghiile, şi cât de tare să se legene în văzduh. şi tot arătând astfel cu degetul şi cu privirea, ajunse până la magnolia în care odinioară, dintre frunze şi ramuri, îi apăruse Cosimo. Şi în magnolie, iată, îl revăzu.
Râmase uimită. Foarte uimită. Dar îşi reveni numaidecât şi-şi luă un aer trufaş, aşa cum obişnuia, însă
încet-încet uimirea o copleşi cu totul, şi îi râseră ochii, şi gura, şi un dinte, care era la fel ca în copilărie.
— Tu! exclamă ea apoi, încercând să găsească tonul celui care vorbeşte despre ceva foarte firesc, dar fără a izbuti să-şi ascundă curiozitatea plină de bucurie: Ah, aşadar, ai rămas aici. de-atunci, fără să cobori niciodată?
Cosimo izbuti să-şi prefacă vocea, care se pornise ca
un țipăt de vrabie, şi să răspundă:
— Da, eu sunt. Îţi aminteşti. Viola?
— Si chiar niciodată, niciodată n-ai pus piciorul pe pământ?
— Niciodată.
Iar ea, ca şi cum s-ar fi arătat prea îngăduitoare, zise:
— Ei, vezi c-ai reuşit? Prin urmare n-a fost prea greu.
— Am aşteptat să te întorci...
— Foarte bine!! Hei, voi, unde duceţi perdeaua aceea?
Lăsaţi totul aici, ca să văd eu!
Se întoarse şi se uită din nou la el. În ziua aceea, Cosimo era în haine de vânătoare: cu părul zburlit sub căciula lui de blană de pisică şi cu puşca la umăr.
— Parc-ai fi Robinson!
— L-ai citit? întrebă el repede, ca să-i arate că e la curent cu literatura.
Dar Viola se şi întorsese:
— Gaetano! Ampelito! Frunzele uscate! E plin de frunze uscate! Iar către el: – Peste un ceas, în fundul parcului. Aşteaptă-mă.
Şi o zbughi repede călare, ca să dea noi ordine.
Cosimo se năpusti în desiş: ar fi vrut să fie de o mie de ori mai des şi mai încîlcit, un iureş de frunze şi ramuri şi ghimpi şi caprifoi şi barba-ursului, să se înfunde cu totul în el, şi numai după aceea să-şi poată da seama dacă
e fericit sau înnebunit de spaimă.
