A rezultat un caiet frumos, iar Cosimo l-a denumit

„Condica plângerii şi a bucuriei“. Dar degeaba a fost umplut până la ultima filă. căci nu exista nici o „adunare“

căreia să i-l trimiţi, aşa că rămase acolo agăţat de copac cu o sfoară, şi ori de câte ori ploua se înmuia şi se ştergea, iar ombrosenilor, văzând aceasta, li se strângea inima, dându-şi seama de mizeria prezentului, şi dorinţa de răzvrătire se înfiripa în sufletul lor.

În sfârşit, existau şi la noi toate cauzele Revoluţiei franceze. Numai că noi nu eram în Franta, aşa că n-am avut revoluţie. Trăim într-o ţară în care se verifică

totdeauna cauzele, dar nu şi efectele.

Dar şi la Ombrosa se petrecuseră evenimente importante. La numai doi paşi de acolo, armata republicană purta război împotriva austro-sarzilor.

Massena la Collardente, Laharpe pe Nervia, Mouret de-a lungul cornişei, cu Napoleon, care pe atunci nu era decât general de artilerie; astfel că bubuiturile care se auzeau din când în când şi la Ombrosa, fiind aduse de vânt, i se datorau chiar lui.

În septembrie oamenii se pregăteau pentru culesul

viilor. Şi parcă se pregăteau pentru o treabă tainică, pentru ceva cumplit. Căci din poartă în poartă auzeai:

— Strugurii s-au copt!

— S-au copt! Ei da!

— Ba încă cum s-au copt! Mergem la cules!

— Mergem la tescuit!

— Suntem toți! Tu unde o să fii?

— La via de dincolo de pod. Dar tu? Dar tu?

— La contele Pigna.

— Eu la via de la moară.

— Ai văzut câți zbiri sunt? Parcă ar fi nişte mierloi care dau buzna să ciugulească ciorchinii.

— Da’ las’ că anu’ ăsta n-or mai ciuguli ei!

— Or fi ei mierloi mulți la număr, da’ pe-acilea suntem toți vânători!

— Mai sunt şi dintre aceia care nu vor să se-arate. Ăi care fug!

— Da’ cum se face oare că-n ăst an culesul viilor multora nu le mai place?

— Prin părţile noastre vor să amâne culesul. Da strugurii s-au copt.

— S-au copt!

A doua zi însă, culesul viilor începu într-o tăcere desăvârșită. Podgoriile forfoteau de oameni, care alcătuiau un lanţ de-a lungul şirurilor de butuci, dar nu se auzea nici un cântec. Doar câte o chemare răzleaţă răsuna ici-colo:

— Sunteti şi voi aici? S-au copt!

Și se desluşea freamătul pâlcurilor de zbiri, plutea în văzduh ceva sumbru, datorat, poate, cerului ce nu era pe de-a-ntregul acoperit, dar pe care îl simţea cam apăsător; iar dacă un glas înălţa un cântec, se oprea deodată la jumătate, căci nimeni nu i se alătura. Catârgiii cărau spre teascuri coşurile doldora de struguri. De obicei, întâi şi întâi se punea deoparte dijma cuvenită nobililor, episcopului şi guvernului; dar în anul acela nu s-a

întâmplat aşa: s-ar fi zis că oamenii uitaseră.

Perceptorii veniţi să ridice zeciuiala erau nervoşi, nu ştiau în ce ape se scaldă oamenii. Şi vremea se scurgea şi nu se petrecea nimic, dar se simţea că trebuie să se întâmple ceva, iar zbirii îşi dădeau seama că trebuie să

acţioneze, însă nu ştiau ce anume să facă.

Cosimo, cu paşii lui de pisică, umbla de colo până

colo pe deasupra bolţilor de viţă. Cu un foarfece în mână, tăia ici un ciorchine, dincolo altul, aşa, la întâmplare, întinzându-l apoi culegătorilor şi culegătoarelor de dedesubt şi şoptind fiecăruia ceva.

Căpetenia zbirilor îşi pierdu răbdarea şi zise:

— Ei, şi-acum, ia să vedem noi cum stăm cu zeciuielile.

Dar abia rosti aceste cuvinte, că se şi căi; podgoriile se înfiorară de un sunet adânc, ceva ca un bucium sau ca un şuierat: era un culegător, care, suflând într-o scoică din cele aidoma unui corn de vânătoare, făcu să se reverse prin văi un sunet de alarmă. De pe fiecare colnic răspunseră aceleaşi sunete, culegătorii îşi duseră la gură

scoicile ca pe nişte trompete, ba chiar şi Cosimo, care stătea cocoţat pe o boltă de viţă, făcu la fel.

Printre araci se revărsă un cântec, mai întâi spart, discordant, de nu se înţelegea ce este. Pe urmă glasurile se contopiră, ajunseră la unison, prinseră aripi şi se avântară, şi cântară de parcă alergau, şi femeile şi bărbaţii pitiți pe după spaliere, şi aracii şi vrejurile şi strugurii –

totul părea că aleargă, iar strugurii că se culeg singuri, se aruncă în zăcători şi se tescuiesc singuri, şi parcă cerul şi norii şi soarele s-ar fi prefăcut toate în must, şi începea să

se desluşească şi cântecul, mai întâi melodia, apoi câte un cuvânt care spunea:

— Ça ira! Ça ira! Ça ira! 1, iar flăcăii zdrobeau strugurii cu picioarele goale şi roşii.

— Ça ira, Ça ira! şi fetele înfigeau foarfecele ascuţite ca pe nişte pumnale în frunzişul verde, retezând

curmeiele întortocheate.

— Ça ira! Şi nori de musculițe năpădeau văzduhul deasupra ciorchinilor din teasc, iar ciorchinii musteau.

— Ça ira!

Şi deodată zbirii îşi pierdură cumpătul şi zbierară:

— Hei, voi de-acolo, încetaţi! Linişte! Gata cu gălăgia! Cine mai cântă va fi împuşcat! şi începură să-şi descarce armele în aer.

Le răspunse un tunet de împuşcături, încât ai fi zis că trag niscai regimente aliniate de luptă pe coline. Toate puştile de vânătoare din Ombrosa răpăiră, iar Cosimo, din vârful unui smochin înalt, suflând în pâlnia unei scoici, trâmbița

„la atac“. Prin toate viile începu forfoteala. Nu mai ştiai unde era cules de vie şi unde încăierare: bărbaţi, struguri, femei, vrejuri, cosoare, frunze, ciubere, puşti, papornițe, cai, sârme, ghionturi, copite, țurloaie, țâțe; şi totul cântând: Ça ira!

_____

1 Ultima parte a refrenului unui faimos cântec revoluţionar francez de la 1789. Textul complet al versului este: Jos cu aristocraţii! La spînzurătoare cu ei!