— Pe aici, spuse Cosimo şi prelua conducerea, apucând-o de mână sau de mijloc la fiecare săritură din ram în ram şi arătându-i drumul. Pe aici, şi trecură pe nişte măslini aplecaţi peste o râpă, iar din vârfui unuia văzură marea, pe care până atunci o zăriseră numai fragmentar printre ramuri şi frunze, parcă făcută din bucăţele; şi iată că deodată o descoperea calmă, limpede şi nesfârşită ca cerul. Orizontul se deschidea larg şi înalt, iar întinderea albastră, fără nici o pânză pe ea, era atât de netedă, că-i puteai număra creţurile abia conturate ale valurilor. Numai printre stîncile ţărmului luneca un resac uşor, ca un suspin.
Orbiți de lumină, Cosimo şi Viola coborâră în umbra verde-întunecată a frunzişului.
— Pe aici.
Într-un nuc, pe şaua trunchiului era o scorbură, rană
rămasa de la o veche cioplitură de secure, şi acesta era unul dintre adăposturile lui Cosimo. O piele de mistreţ
era aşternută pe jos şi se mai aflau în jur câteva unelte, o ploscă, o strachină.
Viola se trânti pe pielea de mistreţ.
— Ai mai adus şi alte femei aici?
El şovăi. Iar ea:
— Dacă n-ai mai adus, eşti un om de nimic.
— Da... câteva...
Primi o palmă în plin obraz.
— Aşa mă aşteptai?
Cosimo îşi trecu mâna peste obrazul îmbujorat şi nu ştiu ce să spună; dar ea îşi regăsise buna dispoziţie.
— Şi cum arătau? Spune-mi cum erau: cum erau?
— Nu ca tine, Viola, nu ca tine...
— De unde ştii tu cum sunt eu, ai? De unde ştii?
Devenise duioasă, iar Cosimo era tot uimit în fața acestor schimbări bruşte. Se apropie de ea. Viola era de aur şi miere.
— Zi...
— Zi...
Se cunoscură. El o cunoscu pe ea şi pe el însuşi, fiindcă, la drept vorbind, el nu se cunoscuse niciodată. Iar ea îl cunoscu pe el şi pe ea însăşi, fiindcă deși se cunoscuse dintotdeauna, niciodată nu se cunoscuse astfel.
XXII
CEL DINTÂI pelerinaj a fost copacul acela în a cărui scoarţă fratele meu săpase adânc, cu ani şi ani în urmă, cu litere mari, numele Cosimo şi Viola, iar mai jos - Optimus Maximus; acum literele îşi pierduseră forma, încât nici nu mai păreau scrise de mână omenească.
— Ia te uită colo sus. Cine a scris? Când?
— Eu, atunci...
Viola fu mişcată.
— Și asta ce înseamnă? întrebă ea, arătându-i cuvintele Optimus Maximus.
— E... câinele meu. Adică al tău. Basetul!
— Turcaret?
— Optimus Maximus! Eu aşa l-am botezat.
— Turcaret! cât am plâns atunci la plecare, când mi-am dat seama că nu mi-l puseseră în trăsură... Ah, nu-mi păsa că n-am să te mai văd pe tine, dar eram deznădăjduită că-mi pierdusem căţeluşul.
— Dacă n-ar fi fost basetul, nu te-aş fi regăsit. El ți-a adulmecat urma când erai pe-aproape şi nu s-a liniştit până ce n-a dat peste tine...
— L-am recunoscut numaidecât, de îndată ce l-am văzut sosind la pavilion, gâfâind... Ceilalţi spuneau: „Dar ăsta de unde naiba a mai răsărit?“ M-am aplecat să-i vad culoarea, petele. „Păi ăsta e Turcaret! Basetul pe care l-am avut în copilărie, la Ombrosa!“
Cosimo rìse. Pe neaşteptate, ea strâmbà din nas:
— Optimus Maximus... Ce nume urât! De unde scoți asemenea nume urâte?
Cosimo se posomori deodată.
Cit despre Optimus Maximus, fericirea lui era deplină.
bătrâna sa inimă de câine, împărţită între doi stăpâni, se liniştise, în sfârşit, după ce trudise zile în şir s-o ademenească pe marchiză spre marginea pajiştii, la frasinul în care stătea Cosimo. O trăsese de poala rochiei
sau fugise luând în gură un obiect de-al ei şi alergând spre pajişte, ca s-o facă să-l urmărească. Iar ea îl întreba:
— Ce vrei? încotro mă târăşti? Turcaret, încetează
