odată! Of, peste ce câine nesuferit am dat!
Dar basetul răscolise în memoria ei amintirile copilăriei, dorul de Ombrosa. Şi curând după aceea provocase mutarea ei din pavilionul ducal, şi întoarcerea la vechea vilă cu arbori ciudaţi.
Viola se înapoiase. Pentru Cosimo începuse anotimpul cel mai frumos, dar şi pentru ea, care străbătea călare câmpiile pe calu-i alb și, de îndată ce-l zărea pe baron între cer şi ramuri, se ridica în şa, se căţăra pe trunchiurile piezişe şi pe crengi, căci devenise aproape la fel de iscusită ca el, şi-l găsea oriunde s-ar fi aflat.
— Ah, Viola, nu mai ştiu ce-i cu mine, m-aş căţăra nu ştiu unde...
— Lângă mine, spunea Viola încet, iar el simţea că
înnebuneşte.
Pentru ea, dragostea era un act de eroism: plăcerea se împletea cu dovezi de curaj şi de generozitate şi de supunere şi de încordare a tuturor facultăţilor sufleteşti.
Lumea lor erau cei mai întortocheaţi arbori, cei mai răsuciţi, cei mai inaccesibili.
— Acolo! striga ea, arătând o crăcană înaltă, şi se repezeau într-acolo amândoi o dată, întrecându-se care mai de care în acrobaţii care se terminau cu noi îmbrățișări. Se iubeau suspendaţi deasupra golului, proptindu-se sau agățându-se de ramuri, ea aruncându-se asupra lui aproape în zbor.
Furia drăgăstoasă a Violei se întâlnea cu aceea a lui Cosimo şi uneori se ciocnea. Cosimo fugea de lenevii, de moliciuni, de perversităţi rafinate: nimic din ceea ce nu era iubire naturală nu-i plăcea. Virtuţile republicane erau în spiritul timpului; se pregăteau vremuri de severitate şi de desfrâu totodată. Cosimo era un amant nesăţios, dar era un stoic, un ascet, un puritan. Deşi căuta necontenit
fericirea în iubire, rămăsese totuşi potrivnic voluptăţii.
Ajungea până acolo încât să-şi cumpănească sărutarea, mîngîierea, dulceaţa vorbelor şi orice ar fi întunecat sau ar fi pretins să se substituie actului sănătos al naturii, pe care Viola îl învăţase să-l cunoască în toată plinătatea. Cu ea nu cunoscu niciodată tristeţea de după iubire propovăduită de teologi: ba, mai mult chiar, îi scrise pe această temă o scrisoare lui Rousseau care, poate fiindcă
rămăsese tulburat, nu-i răspunse.
Dar Viola era în acelaşi timp o femeie rafinată, capricioasă, răsfăţată, catolică în sângele şi în sufletul ei.
Dragostea lui Cosimo îi copleşea simţurile, dar îi lăsa neîmplinite fanteziile. De aici rezultau neînţelegeri şi resentimente care aruncau umbre peste dragostea lor. Dar treceau repede, atât le era de variată viața şi lumea înconjurătoare.
Osteniţi, porneau în căutarea adăposturilor ascunse în cei mai frunzoşi copaci: hamace în care corpurile lor se înfăşurau ca într-o frunză răsucită, ori pavilioane suspendate, cu perdele care fâlfâiau în bătaia vântului, ori culcuşuri de pene. În asemenea alcătuiri se desfăşura geniul gospodăresc al domniței Viola: oriunde s-ar fi aflat, marchiza avea darul de a crea în jurul ei condiţii plăcute de trai, lux şi un confort complicat; complicat numai în aparență, căci ea îl obţinea cu o uimitoare uşurinţă, fiindcă orice dorea trebuia să fie îndată şi cu orice preţ împlinit.
În aceste alcovuri aeriene se aşezau mărăcinarii să
cânte, iar printre perdele se fugăreau în zbor perechi de fluturi urzicari. În după-amiezile de vară. când somnul îi prindea pe cei doi amanţi îmbrăţişaţi, intra câte o veveriţă
să caute ceva de ronţăit, le mîngîia feţele cu coada ei stufoasă sau îi muşca de degetul mare de la picior. Se îngrijiră atunci să închidă mai bine perdelele, dar o familie de pârşi cenuşii se apucă să roadă tavanul pavilionului şi căzu grămadă peste ei.
Era în perioada în care se cercetau, se descopereau, îşi povesteau vieţile, îşi puneau întrebări.
— Si te simţeai singuratic?
— Îți duceam dorul.
— Dar faţă de ceilalţi oameni, te simţeai singuratic?
— Nu, de ce m-aş fi simţit? Aveam mereu treburi cu ceilalţi: am cules fructe, am curăţat pomi, am învăţat filosofia cu abatele, m-am bătut cu piraţii. Nu fac toţi la fel?
— Numai tu eşti aşa. De aceea te iubesc.
Dar baronul nu înţelesese încă prea bine ce anume accepta Viola din felul lui de a fi şi ce nu. O nimica toată, un accent sau un cuvânt din partea lui erau uneori de ajuns pentru ca mânia marchizei să izbucnească.
El zise, de pildă:
— Cu Gian dei Brughi citeam romane, cu Cavalerul avocat făceam proiecte de lucrări hidraulice...
— Dar cu mine?
— Cu tine fac dragoste. Cum aş curăţa pomi, cum aş
culege fructe...
Ea tăcu, ţeapănă. Cosimo îşi dădu seama îndată că-i stârnise mânia: privirile ei se făcuseră deodată de gheaţă.
— Ce ai, ce s-a întâmplat, Viola, ce-am spus?
Ea parcă nu-l vedea, nu-l auzea, cu faţa de marmură, la o sută de mile depărtare de el.
— Nu, Viola, ce s-a întâmplat, ce ţi-am făcut?
Ascultă...
Viola se ridică si, sprintenă, fără să aibă nevoie de ajutor, începu să coboare din copac.
Cosimo încă nu înţelesese cu ce greşise, n-avusese încă timp să se gândească, poate că prefera să nu se gândească, să nu înţeleagă, ca să-şi poată striga cu atât mai vârtos, sus şi tare, nevinovăţia.
— Dar nu. Viola, poate că nu m-ai înţeles, ascultă...
O urmări până pe ramura cea mai joasă.
