— Ce? Cine-i acolo?

— Un patriot din aceste păduri, cetățene ofiţer.

— Ah! Aici? Unde?

— Chiar deasupra nasului dumneavoastră, cetățene ofiţer.

— Văd! Ce-i acolo? Un om-pasăre? Eşti fiul harpiilor?

Eşti poate o făptură mitologică?

— Sunt cetăţeanul Rondò, feciorul unor fiinţe omeneşti, vă asigur, atât dinspre tată cât şi dinspre mamă, cetățene ofiţer. Mama a fost chiar un viteaz soldat, pe vremea războaielor de Succesiune.

— Înţeleg. O, timpuri! O, glorie! Te cred, cetățene, şi sunt nerăbdător să ascult ştirile pe care, pare-se, ai venit să mi le vesteşti.

— O patrulă austriacă e pe cale să pătrundă în liniile voastre.

— Ce spui? Păi asta înseamnă luptă! A sosit ceasul! O, râu, râu molcom, iată că în curând vei fi mânjit de sînge!

Sus! La arme!

La ordinele locotenentului poet, husarii se apucară

să-şi adune armele şi lucrurile, dar se mişcau atât de încet şi fără chef, întinzându-se ca să se dezmorţească, scuipând şi ocărând, că am început să fiu îngrijorat de iscusinţa lor ostăşească.

— Cetățene ofiţer, aveţi un plan?

— Un plan? Să mărşăluim drept spre inamic!

— Da, dar cum ?

— Cum? În rânduri strânse!

— Ei bine, dacă îmi îngăduiţi să vă dau un sfat, eu i-aș

ține pe soldați pe loc, împrăştiaţi, lăsând ca patrula duşmană să cadă singură în cursă.

Locotenentul Papillon era om de înţeles şi nu se împotrivi planului meu. Husarii, răspândiți în pădure, nu prea se zăreau din tufişuri, iar locotenentul austriac ar fi fost, fără îndoială, cel mai puţin în stare să observe deosebirea. Patrula imperială mărşăluia urmând itinerarul trasat pe hartă, iar din când în când răsuna o scurtă

comandă: „La dreap-ta!“ sau „La stân-ga!“. Astfel trecură pe sub nasul husarilor francezi, fără să-şi dea seama. Husarii, tăcuţi, iscând în jur doar zgomote fireşti, ca foşnetul de crengi sau fâlfâitul de aripi, se desfăşurară

într-o manevră de învăluire. Din vârful copacilor, eu le semnalam, fluierând ca prepeliţa sau imitând țipătul cucuvelei, deplasarea trupelor duşmane şi scurtăturile pe care trebuiau să apuce. Nebănuind nimic, austriecii căzuseră în cursă.

— Stai! În numele libertăţii, fraternităţii şi egalităţii,

vă declar pe toţi prizonieri! auziră ei deodată o voce dintr-un copac şi, printre ramuri, se ivi o umbră

omenească ce vântura prin văzduh o flintă cu ţeava lungă.

— Uraa! Vive la Nation! 1 şi toate tufişurile din jur se dovediră a fi husari francezi, avându-l în frunte pe locotenentul Papillon.

Răsunară sudălmi austro-sarde înăbuşite, dar mai înainte ca austriecii să se poată împotrivi, au şi fost dezarmaţi. Locotenentul austriac, palid, însă cu fruntea sus, îşi predă camaradului inamic sabia.

_____

1 Trăiască Naţiunea! ( fr. )

Am devenit un colaborator preţios al armatei republicane, dar când trebuia s-o pornesc în urmărire preferam să plec singur, luându-mi ca ajutoare animalele pădurii, cum am făcut şi atunci când am pus pe fugă o coloană austriacă, aruncând asupră-i un cuib de viespi.

Într-atât mi se dusese faima în tabăra austro-sarzilor, încât se zvonise că pădurea mişună de iacobini înarmaţi, ascunşi în vârful copacilor. Mărşăluind, trupele regale şi imperiale ciuleau urechile şi, la cel mai uşor zgomot al vreunei castane ce se dezghioca sau la foşnetul gingaş al vreunei veveriţe zburdalnice, se şi vedeau înconjurate de iacobini şi apucau pe alt drum. În felul acesta, iscând foşnete şi zgomote abia auzite, abăteam din drum coloanele piemonteze şi austriece, reuşind să le îndrept încotro voiam eu.

Într-o zi, le-am călăuzit într-un loc presărat cu tufişuri dese şi pline de spini, unde s-au rătăcit. În tufişuri se adăpostise o turmă de mistreţi, care, alungaţi din munţi de bubuitul tunurilor, coborâseră în pâlcuri, refugiindu-se în pădurile de la poale. Dezorientaţi, austriecii mărşăluiau fără să vadă la un pas în faţa ochilor, când, deodată, o turmă de mistreţi zbîrliţi le-a ţâşnit de sub tălpi, grohăind asurzitor. Năpustindu-se cu râtul înainte, fiarele se vârau

printre picioarele soldaţilor, azvârlindu-i în aer şi apoi călcându-i pe cei căzuţi cu zeci de copite ascuţite, ba înfigându-le şi colţii în burtă. Întreg batalionul a fost doborât. Pândindu-i din copaci împreună cu tovarăşii mei, i-am urmărit cu focuri de puşcă. Cei care au izbutit să se înapoieze în tabără au povestit - unii despre un cutremur care ar fi zguduit pe neaşteptate terenul ghimpos de sub picioarele lor, alţii despre o bătălie dusă împotriva unor iacobini ţâşniti ca din pământ, nişte adevăraţi diavoli, jumătate oameni, jumătate sălbăticiuni, care locuiau fie în copaci, fie în adâncul tufişurilor.

V-am spus că preferam să dau loviturile de unul singur sau ajutat de cîţiva tovarăşi din Ombrosa, refugiaţi ca şi mine în pădure, după cele petrecute atunci la culesul viilor. Cu armata franceză nu voiam să am prea mult de-a face, căci se ştie doar cum sunt armatele: ori de câte ori se pun în mişcare, numai dezastre lasă în urma lor. Totuşi, începusem să mă simt ataşat de avanpostul locotenentului Papillon şi mă preocupa îndeaproape soarta lui.

Într-adevăr, cum frontul nu se clintea defel, lucrul acesta ameninţa să-i fie fatal plutonului într-o bună zi. Pe uniformele soldaţilor creşteau muşchii şi licheni, ba uneori chiar iederă şi ferigă; în vârful căciulilor lor îşi făceau cuib sfredeluşii sau răsăreau şi înfloreau lăcrămioarele; cizmele li se întăreau din pricina clisei compacte: întreg plutonul era pe cale să prindă rădăcini ca arborii. Dragostea de natură a locotenentului Agrippa Papillon făcea ca mănunchiul acela de viteji să se preschimbe într-un amalgam de regn animal şi vegetal.

Trebuia să-l trezesc la realitate. Dar cum? Mi-a venit o idee şi m-am dus la locotenentul Papillon să i-o propun.

Poetul tocmai declama la Lună:

— O, Lună! Rotundă ca o gură de foc, ca o ghiulea de tun, care, după ce şi-a mistuit impulsul dat de pulbere, îşi continuă lenta-i traiectorie rostogolindu-se tăcută pe bolta cerului! Lună, oare când vei exploda în flăcări, stârnind

un nor înalt de praf şi de scântei ce va-nghiți armatele vrăjmaşe şi tronurile toate, deschizându-mi astfel a gloriei breşă în zidul compact al firavei considerațiuni pe care mi-o acordă concetăţenii mei! O, Rouen! O, lună! O, soartă! O, Convenţie1! O, broaşte! O, tinere copile! O, viața mea!

Iar eu de colo:

— Citoyen...

Papillon, enervat că e veşnic întrerupt, zise scurt:

— Ei, ce este?

— Voiam să spun, cetățene ofiţer, că ar exista un mijloc de a-i trezi pe oamenii dumneavoastră din această

letargie care începe să devină primejdioasă.

— Să te-audă cerul, cetățene. Eu, după cum vezi, mă

topesc văzând cu ochii de dorul de a porni la acţiune. Şi care ar fi mijlocul?

_____

1 Convenţia Naţională, organ reprezentativ din perioada revoluţiei burgheze din Franţa. A proclamat Republica (1792) și l-a condamnat la moarte pe regele Ludovic al XVI-lea.

— Puricii, cetațene ofiţer!