— Viola, nu pleca, nu în felul ăsta, Viola...
Ea începu să vorbească, dar cu calul, de care se apropiase şi acum îl dezlega; încălecă şi dădu pinteni. Pe Cosimo îl cuprinse deznădejdea; sări din copac în copac.
— Nu, Viola, spune-mi!... Viola...
Viola plecase în galop. El o urmări pe crăci.
— Te implor, Viola, te iubesc!
Dar n-o mai văzu. Se repezi, cu salturi primejdioase, pe ramurile cele mai fragile.
— Viola! Viola!
Când fu sigur că a pierdut-o şi nu-şi mai putu stăpâni lacrimile, iat-o: Viola reapăru la trap, fără să privească în sus.
— Uite, Viola, uite ce fac! şi începu să-şi izbească de trunchi capul descoperit pe care, ce-i drept, îl avea foarte tare.
Ea nu-i aruncă nici măcar o privire; era iarăşi departe.
Cosimo o aşteptă să se întoarcă, în zigzag, printre copaci.
— Viola! Sunt disperat!
În asemenea clipe se azvîrlea cu capul în jos, în gol, agăţat cu picioarele de o ramură, cărându-şi pumni în cap şi peste față. Ori se apuca să frângă crengi cu atâta înverşunare distrugătoare, încât un ulm frunzos ajungea în câteva clipe despuiat şi gol, ca bătut de grindină.
Dar niciodată n-a ameninţat că se sinucide, ba mai mult, n-a proferat niciodată vreo ameninţare: şantajele sentimentale nu erau pe măsura lui. Făcea ceea ce se simţea în stare să facă, şi nu-şi proclama intenţia înainte de a începe să-şi pună planul în aplicare.
Donnei Viola îi trecea m\nia tot atât de neaşteptat cum îi venise. Din atâtea nebunii pe care le făcea Cosimo şi pe care ea nici nu le lua în seamă, una o umplea de duioşie şi dragoste.
— Nu, Cosimo, dragul meu, aşteaptă-mă.
Descăleca şi se repezea să se catăre pe un trunchi, iar braţele lui, de sus, erau gata s-o ridice.
Dragostea se dezlănțuia cu aceeaşi furie ca cearta. De fapt erau una şi aceeaşi, dar Cosimo nu înţelegea nimic.
— De ce mă chinuieşti?
— Fiindcă te iubesc.
Era rândul lui să se mânie.
— Nu, nu mă iubeşti! Cine iubeşte caută fericire, nu suferinţă.
— Cine iubeşte vrea numai dragoste, fie chiar cu preţul suferinţei.
— Aşadar mă chinuieşti dinadins.
— Da. Ca să văd dacă mă iubeşti.
Filosofia baronului nu ajungea atât de departe.
— Suferinţa e o stare negativă a sufletului.
— Dragostea e totul.
— Trebuie să te opui totdeauna suferinţei.
— Dragostea nu refuză nimic.
— Anumite lucruri n-am să le pot admite niciodată.
— Ba le admiţi: ca dovadă că mă iubeşti şi suferi.
Ca şi disperările, la Cosimo exploziile de nestăpânită
bucurie erau la fel de năvalnice. Uneori fericirea lui ajungea la un asemenea paroxism, încât simţea nevoia să se desprindă de femeia iubită şi să înceapă să sară şi să
strige şi să proclame farmecele frumoasei domnițe.
— Yo quiero the most wonderful puellam de todo el mundo! 1
Cei care şedeau pe băncile din Ombrosa, oameni fără
treabă şi bătrâni marinari, ajunseseră să se obişnuiască cu aceste apariţii neaşteptate. Iată-l că se apropia ţopăind prin stejari şi declamînd:
— Zu dir, zu dir, gunàika
Vo cercando il mio ben,
