Într-o dimineaţă, iată că trece englezul. Viola e la fereastră. îşi zâmbesc. Marchiza lasă să cadă un bileţel.
Ofiţerul îl prinde din zbor, îl citeşte îmbujorat, face o plecăciune şi dă pinteni calului. O întâlnire de dragoste!
Englezul era norocosul! Cosimo hotărî ca până seara să-l înveţe minte.
Dar tocmai atunci trece napolitani. Viola îi aruncă şi luă un bileţel. Ofiţerul îl citeşte, îl apropie de buze, îl sărută. Deci acesta se considera alesul? Atunci celălalt?
Împotriva căruia din doi trebuia să acţioneze Cosimo?
Unuia din doi? Viola îi dăduse fără îndoială o întâlnire: celuilalt trebuie să-i fi jucat doar o farsă de-a ei. Ori te pomeneşti că voia să-şi bată joc de amândoi?
Cât despre locul întâlnirii, Cosimo îşi îndreptă
bănuielile către un chioşc din fundul parcului. De curând, marchiza pusese să-l repare şi să-l amenajeze, iar Cosimo plesnea de gelozie, fiindcă trecuse vremea în care ea încărca coroanele copacilor cu draperii şi divane: acum se interesa de locuri în care el n-ar fi ajuns niciodată. „Am
să supraveghez pavilionul, îşi zise Cosimo. Dacă şi-a dat întâlnire cu unul dintre cei doi ofiţeri, numai acela poate fi locul.“ Şi se piti în frunzişul unui castan sălbatic.
Cu puţin înaintea apusului soarelui se aude un galop.
Soseşte napolitanul.,Acuma îl provoc“, îşi zise Cosimo, şi printr-o ţevuşcă îi proiectează în ceafă un cocoloş de băligar de veveriţă. Ofiţerul tresare, priveşte în jur.
Cosimo iese de după cracă, dar tocmai atunci îl zăreşte, dincolo de împrejmuire, pe ofiţerul englez care descalecă
şi priponeşte calul de un stâlp. „Atunci ăsta e; poate că
celălalt trecea numai din întâmplare.“ Şi-i trage un cocoloş de veveriţă pe vârful nasului.
— Who's there? 1 exclamă englezul şi vrea să treacă
dincoace de împrejmuire, dar se întâlneşte nas în nas cu colegul napolitan, care descălecase şi el şi întreba:
— Cine-i acolo?
— I beg your pardon, sir 2 , zice englezul, dar vă
poftesc să părăsiţi imediat acest loc!
_____
1 Cine-i acolo? (engl.)
2 Vă cer iertare, domnule (engl).
— Mă aflu aici în drepturile mele, răspunde napolitană, şi o poftesc pe Domnia voastră să se retragă.
— Nici un drept nu poate fi mai presus de al meu, replică englezul. I am sorry 1, nu vă pot permite să
rămâneți.
— E o chestiune de onoare, spune celălalt, şi pun chezăşie numele pe care îl port: Salvatore di San Cataldo di Santa Maria Capua Vetere, din Marina celor Două
Sicilii2!
_____
1 Îmi pare rău! (engl.)
2 Regatul Neapolelui. după restaurarea Bourbonilor, în 1815, a luat numele de Regatul celor Două Sicilii. Autorul face o evidentă confuzie, deoarece momentul povestirii se plasează cu câteva decenii mai devreme.
— Sir Osbert Castlefight, al treilea cu acest nume, se prezintă englezul. Onoarea mea cere ca dumneavoastră să
părăsiţi terenul.
— Nu înainte de a vă fi gonit pe dumneavoastră cu această spadă! şi o trage din teacă.
— Domnule, binevoiţi să vă apăraţi, replică sir Osbert, punându-se în gardă.
Se bat.
— Aici v-am vrut, domnule coleg, şi încă de mult! şi-i trage o cvartă.
Iar sir Osbert, parând:
— De mult vă urmăresc, domnule locotenent, şi aşteptam această întâlnire!
Fiind de forțe egale, cei doi secunzi îşi iroseau puterile în asalturi şi fente. Tocmai când avântul lor ajunsese la culme, iat-o pe donna Viola ivindu-se în pragul pavilionului.
— Opriți-vă, în numele cerului!
