ofiţerilor de marină, Viola încăleca şi se ducea să i-o
povestească lui Cosimo.
— Auzi, ştii că englezul e dispus să facă aşa şi pe dincolo. Și napolitanul de asemeni... îi striga de cum îl descoperea ghemuit într-un copac.
Cosimo nu răspundea.
— Asta-i dragoste absolută, insistă ea.
— Scârboşenii absolute, voi toți laolaltă! răcnea Cosimo şi dispărea.
Acesta era modul chinuitor în care ajunseseră să se iubească, şi nu mai găseau calea mântuirii.
Nava amiral engleză ridică ancora.
— Dumneavoastră rămâneți, nu-i aşa? îi spuse Viola lui sir Osbert.
Sir Osbert nu se prezentă la bord: fu dat dezertor. Din solidaritate şi spirit de emulaţie, don Salvatore dezertă şi el.
— Au dezertat, îl anunţă Viola triumfătoare pe Cosimo. Pentru mine. Şi tu...
— Şi eu??? răcni Cosimo, aruncându-i o privire atât de fioroasă, încât Viola nu mai spuse nimic.
Sir Osbert şi Salvatore di San Cataldo, dezertori din marina respectivelor maiestăţi, îşi făceau veacul în circiumă, jucând zaruri, palizi, îngrijoraţi, fiecare încercând să-l cureţe pe celălalt de parale, în timp ce Viola atinsese culmea nemulţumirii de sine şi de tot ce o înconjura.
Încălecă şi porni spre pădure. Cosimo se afla într-un stejar. Ea se opri jos, în poiană.
— M-am plictisit.
— De ăia?
— De voi toți.
— Ah!
— Şi mi-au dat cele mai mari dovezi de dragoste.
Cosimo scuipă.
— ... dar nu-mi ajunge.
Cosimo îşi lăsă privirea asupra ei. Iar ea:
— Tu nu crezi că dragostea înseamnă dăruire totală, renunţare la propria ta ființă...
Stătea acolo, pe pajişte, mai frumoasă ca oricând, şi ar fi fost de ajuns o nimica toată din partea lui ca să-i spulbere răceala care abia îi înăsprea trăsăturile feței şi s-o aibă iarăşi în braţele lui... Ar fi putut să spună ceva Cosimo, orice, numai s-o ajute, de pildă: „Spune-mi ce-ai vrea să fac, sunt gata...“ Dar el, dimpotrivă, zise:
— Nu poate exista dragoste dacă partenerii nu sunt ei înşişi din toate puterile.
Viola făcu o mişcare de ciudă care era, totodată, şi de oboseală. Şi totuşi ar fi putut să-l înţeleagă, cum de fapt îl şi înţelegea, ba chiar avea pe buze cuvintele: „Tu eşti aşa cum te vreau...“ şi să se urce la el, pe loc... Dar îşi muşcă buzele şi spuse:
— Rămâi tu însuți, atunci, de unul singur.
„Dar în acest caz, nu mai are nici un sens să fiu eu însumi...“ ar fi vrut să spună Cosimo. Dar zise:
— Dacă îi preferi pe viermii ăia doi...
— Nu-ți permit să-mi disprețuiesti prietenii! ţipă ea, şi totuşi gândea încă: „Pentru mine exişti numai tu; din cauza ta fac tot ceea ce fac!“
— Numai eu pot fi dispreţuit...
— Felul tău de a gândi!
— Este însăşi fiinţa mea.
— Atunci, adio! Plec chiar astă-seară. N-ai să mă mai vezi.
Fugi acasă, îşi strânse bagajele şi plecă fără să lase măcar o vorbă ofiţerilor. Se ţinu de cuvânt. Nu mai reveni la Ombrosa. Se duse în Franţa şi, tocmai când nu mai dorea altceva decât să se întoarcă, evenimentele istorice depăşiră voinţa ei. Izbucni revoluţia, apoi războiul. La început marchiza luă parte cu interes la cursul evenimentelor (se afla în anturajul lui La Fayette), apoi emigră în Belgia şi de acolo în Anglia. În ceaţa Londrei,
în răstimpul lungilor ani de războaie napoleoniene, visa copacii din Ombrosa. Apoi se recăsători cu un lord care avea interese în Compania Indiilor şi se stabili la Calcutta. De pe terasa ei privea pădurea, copacii care erau încă şi mai stranii decât cei din grădina copilăriei şi, mereu, i se părea că-l zăreşte pe Cosimo făcându-şi loc prin frunziş. Dar era numai umbra unei maimuţe sau a unui jaguar.
Sir Osbert Castlefight şi Salvatore di San Cataldo rămaseră legaţi pe viaţă şi pe moarte şi îmbrăţişară cariera de aventurieri. Fură văzuţi prin casele de joc din Veneţia, la Facultatea de teologie din Göttingen, la Petersburg la curtea Ecaterinei a II-a, apoi li se pierdu urma.
Cosimo rătăci îndelung prin păduri, plângând, zdrenţăros, refuzând hrana ce i se oferea. Plângea în gura mare, ca pruncii, iar păsările, care înainte îşi luau zborul în stoluri când se apropia acel neîntrecut vânător, acum îl înconjurau, se aşezau pe vârfurile copacilor mai apropiaţi sau îi zburătăceau în jurul capului, vrăbiile ciripeau, sticleții se întreceau în triluri, gângurea turturica, ţurluia sturzul, piuiau cintezoiul şi pitulicea; iar de prin scorburi ieşeau veveriţele, pârşii, şoarecii de câmp, îngroşând corul cu chițăielile lor; şi aşa umbla fratele meu, înconjurat de un cor de bocete.
Veni apoi timpul violenţei distrugătoare: lua câte un copac şi, începând cu vârful, smulgea frază după frunză, până ce în scurt timp îl lăsa golaş ca iarna, chiar dacă nu era soi care să-şi piardă franzele iarna. Apoi o lua iar de la vârf şi frângea toate rămurelele până nu rămâneau decât crăcile groase; şi iar se urca în vârf şi, cu un briceag, începea să desprindă scoarţa, încât se întâmpla să
vezi câte un copac descojit, care îşi expunea albeaţa ca pe o rană înfiorătoare.
