— Doamnă marchiză, omul acesta... spuseră cei doi ofiţeri într-un glas, lăsând jos spadele şi arătându-se unul pe altul. Iar ea:
— Scumpii mei prieteni! Băgaţi-vă spadele la loc în teacă, rogu-vă! Se cade oare să înfricoşaţi astfel o femeie? Îndrăgeam acest pavilion ca fiind locul cel mai liniştit şi mai tainic din parc, dar abia am ațipit, şi iată-mă
trezită de zăngănitul armelor dumneavoastră!
— Dar, milady, zice englezul, n-am fost eu oare poftit aici de Domnia voastră?
— Dumneavoastră vă aflaţi aici, doamnă, fiindcă mă
aşteptaţi pe mine... zice napolitanul.
Donna Viola izbucni într-un râs uşor ca un fâlfâit de aripi.
— Ah, da, da, în adevăr, vă poftisem pe
dumneavoastră... sau pe dumneavoastră... Vai, ce zăpăcită
sunt! Ei bine, ce mai aşteptaţi. Intraţi vă rog, poftiţi...
— Milady, crezusem că-i vorba de o invitaţie numai
pentru mine. M-am înşelat. Vă salut cu respect şi vă rog să-mi permiteţi să mă retrag.
— Acelaşi lucru voiam să spun şi eu, doamnă, şi să-mi iau rămas-bun.
Marchiza rìse:
— Dragi prieteni... Scumpii mei prieteni... sunt atât de nesăbuită... Credeam că l-am poftit pe sir Osbert la o oră, iar pe don Salvatore la altă oră... nu, nu, scuzaţi-mă: la aceeaşi oră, dar în locuri diferite... Ah, nu, cum s-ar putea aşa ceva? Ei bine, o dată ce sunteţi amândoi aici, de ce să
nu ne şezăm şi să stăm de vorbă ca nişte oameni de lume?
Cei doi locotenenţi se priviră, apoi o priviră pe ea.
— Trebuie să înţelegem, doamnă marchiză, că
bunăvoinţa pe care aţi arătat-o faţă de atenţiile noastre era numai spre a vă bate joc de amândoi?
— Dar de ce, dragi prieteni? Dimpotrivă, dimpotrivă...
Stăruinţele dumneavoastră nu mă puteau lăsa indiferentă... îmi sunteţi amândoi atât de dragi... Ăsta mi-e zbuciumul... Dacă aş alege eleganţa lui sir Osbert ar însemna sä vă pierd pe dumneavoastră, pătimaşul meu don Salvatore... Şi alegând focul locotenentul di San Cataldo, ar trebui să renunţ la dumneavoastră, sir! Oh, dar de ce... de ce oare?...
— De ce oare... Ce? întrebară într-un glas cei doi ofiţeri.
Iar donna Viola, lăsând privirile în jos:
— De ce oare n-aș putea aparține amândurora în acelaşi timp?
Din înaltul castanului sălbatic se auzi o trosnitură de crăci. Era Cosimo, care nu se mai putu stăpâni.
Dar cei doi ofiţeri erau prea tulburaţi ca să-l audă.
amândoi se dădură un pas înapoi.
— Niciodată, doamnă!
Marchiza îşi ridică frumosu-i chip, luminat de cel mai radios surâs.
— Ei bine, voi aparţine primului dintre voi care, în
semn de dragoste, de totală abnegaţie, se va arăta dispus să mă împartă cu rivalul său!
— Doamnă...
— Milady...
Cei doi ofiţeri, după o scurtă şi rece plecăciune spre donna Viola, în semn de rămas-bun, se întoarseră unul spre celălalt, îşi întinseră mâinile, şi le strânseră.
— I was sure you were a gentleman, signor Cataldo 1, spuse englezul.
— Nici eu nu m-am îndoit de onoarea dumneavoastră, mister Osberto, spuse napolitanul.
_____
1 Eram sigur că sunteți un gentilom. domnule Cataldo (engl.) Îi întoarseră marchizei spatele şi se îndreptară spre caii lor.
— Prieteni... De ce vă simţiţi jigniţi?... Proştilor, zise Viola, dar ofiţerii erau deja cu piciorul pe scara şeii.
Era aceasta clipa pe care de mult o aştepta Cosimo ca să-şi săvârşească răzbunarea: pe cei doi ofiţeri îi pândea o surpriză a naibii de usturătoare. Numai ca, vâzând de câtă
