— Îmi pare rău cà trebuie să te dezamăgesc, cetățene, dar armata republicană n-are purici. Au murit toți din pricina postului îndelungat, urmare a blocadei şi a scumpetei.

— Pot să vă furnizez eu, cetățene ofiţer.

— Nu ştiu dacă glumeşti sau vorbeşti serios. Oricum, voi întocmi un raport către superiori şi vom vedea.

Cetățene, îti mulţumesc pentru tot ceea ce faci, servind cauza republicană! O, glorie! O, Rouen! O, purici! O, Lună! şi se depărtă bătând câmpii.

Am înţeles că trebuie să acţionez din proprie iniţiativă. De aceea m-am aprovizionat cu o mare cantitate de purici şi, cocoţat în copaci, îndată ce vedeam un husar francez, cu ajutorul unei ţevi lungi îi trimiteam o

porţie drept în spate, străduindu-mă, datorită preciziei mele, să i-o vâr după guler. Apoi am început să presar pumnii de purici deasupra întregului corp de armată. Erau misiuni primejdioase, deoarece, dacă aş fi fost prins asupra faptului, nu mi-ar fi ajutat la nimic faima de patriot; m-ar fi luat prizonier, m-ar fi dus în Franţa şi m-ar fi ghilotinat ca pe un emisar al lui Pitt1.

Dar intervenţia mea a fost providenţială; mâncărimea pricinuită de purici a trezit în husari nevoia omenească

civilizată de a se scărpina, de a se scotoci, de a se despăduchea! Zvârleau de pe ei hainele pline de muşchi, raniţele şi poverile acoperite de ciuperci şi de pânze de păianjen, se spălau, se bărbiereau, se pieptănau. Într-un cuvânt, îşi redobândeau conştiinţa de oameni, se lăsau recuceriţi de civilizaţie, se eliberau de starea animalică.

_____

1 Referire la William Pitt junior (1759-1806), om politic englez, unul dintre principalii organizatori ai coaliţiilor statelor europene împotriva revoluţiei franceze (1789-1794) si împotriva Franţei napoleoniene.

Ba mai mult, se simţeau îmboldiţi să activeze, să-și dea toată osteneala, să lupte cu o dârzenie de mult uitată.

Clipa atacului îi găsi însufleţiţi de acest avânt: armatele republicane zdrobiră rezistenta vrăjmaşului, străpunseră

frontul şi cîştigară victoria de la Dego şi Millesimo... 1

_____

1 Localităţi unde Napoleon Bonaparte a repurtat victorii asupra austriecilor (1796).

XXVIII

DE LA OMBROSA, sora noastră şi emigrantul d'Estomac au şters putina la vreme pentru a nu fi capturaţi de armata republicană. Populaţia Ombrosei părea că s-a întors la zilele culesului viilor. Înălţară Copacul Libertăţii, de astă dată imitând mult mai îndeaproape modelul francez, adică oarecum asemănător cu „Copacul abundenţei“. Cosimo, am uitat să vă spun, se căţăra în copac, purtând pe cap boneta frigiană, dar se plictisi curând şi plecă de acolo.

În jurul palatelor nobililor se stârni oarecare gălăgie şi răsunară strigăte:

— Aristo, aristo, alla lanterna sairà! 1

Pe mine, întrucât eram fratele fratelui meu şi cum noi fuseserăm întotdeauna nişte nobili mai pârliți, mă lăsară

în pace; ba mai târziu mă considerară chiar patriot (astfel că atunci când situaţia s-a schimbat iar, am avut neplăceri).

Au creat la municipalité şi le maire 2 , totul după modelul francezilor; fratele meu fu numit în consiliul provizoriu, cu toate că mulți nu fuseseră de acord, socotindu-l un dezechilibrat. Oamenii vechiului regim râdeau şi ziceau că toți sunt o tagmă de nebuni şi nimic altceva.

_____

1 Jos cu aristocraţii! La spânzurătoare cu ei ( it.) 2 Municipalitatea și primarul (în limba franceză în original) Şedinţele consiliului se ţineau în vechiul palat al guvernatorului genovez. Cosimo se cocoța într-un roşcov, la înălţimea ferestrelor, şi de acolo urmărea discuţiile.

Uneori intervenea vociferând sau îşi dădea votul. Se ştie că revoluţionarii sunt mai formaliști decât conservatorii, aşa încât găseau cu cale să riposteze, susținând că e un sistem care nu mai merge, care ştirbeşte demnitatea adunării şi aşa mai departe, iar când în locul republicii

oligarhice a Genovei fu creată Republica Ligurică, pe fratele meu nu-l mai aleseră în noua administraţie.

Şi când te gândeşti că în epoca aceea Cosimo scrisese şi difuzase un Proiect de Constituţie pentru Cetatea republicană cu Declaraţia Drepturilor Bărbaţilor, Femeilor, Copiilor, Animalelor domestice şi sălbatice, inclusiv Păsările, Peştii şi Insectele, precum şi ale Plantelor, atât cele cu Trunchi Înalt cât şi Zarzavaturile şi Ierburile. Era o lucrare de toată frumuseţea, care putea sluji ca îndreptar tuturor guvernanţilor; dar nimeni n-a luat-o în consideraţie şi a rămas literă moartă.

Cea mai mare parte a timpului său, Cosimo şi-o petrecea însă tot în pădure, unde săpătorii din corpul de

geniu al armatei franceze deschideau drum pentru transportul artileriei. Cu bărbi lungi ce ieşeau de sub căciuli şi se pierdeau în dreptul șorțurilor de piele, săpătorii se deosebeau de toți ceilalţi militari . Poate şi pentru faptul că ei nu lăsau în urma lor dezastre şi pagube, ca celelalte trupe, ci dimpotrivă, duceau cu ei pretutindeni mulţumire pentru lucrurile făurite, care aveau să dureze, precum şi ambiţia de a săvârşi totul cât mai bine cu putință. Şi câte n-aveau ei de povestit: colindaseră atâtea ţări, luaseră parte la asedii şi bătălii; unii fuseseră chiar martorii marilor evenimente petrecute la Paris; eliberarea celor închişi la Bastilia şi ghilotinările; iar Cosimo îşi petrecea serile ascultându-i. După ce lăsau din mâini sapele şi lopețile, se adunau în jurul unui foc, trăgând din pipe scurte şi depănând amintiri.

Ziua, Cosimo îi ajuta să schiţeze parcursul drumului.

Nimeni nu putea s-o facă mai bine ca el, fiindcă el știa toate locurile pe unde puteau să se strecoare drumurile de căruţe, folosindu-se cea mai mică diferenţă de nivel şi doborându-se cât mai puțini copaci. Afară de asta și, în orice caz, mai mult decât artileriştii francezi, el avea mereu în minte nevoile populaţiei de pe acele meleaguri

lipsite de drumuri. Cel puţin, de pe urma trecerii soldaţilor care furau găini prin acele ţinuturi, localnicii s-au ales cu un lucru bun: un drum făcut pe spezele altora.

Cu atât mai bine: pentru că, de-acum încolo, trupele franceze, îndeosebi de când deveniseră din republicane imperiale, le stăteau tuturor în gât. Şi ai noştri se duceau buluc să-şi verse năduful față de patrioți:

— Poftim, iată ce fac prietenii voştrii!

Iar patrioţii, desfăcând braţele în lături şi ridicând ochii la cer. răspundeau:

— Da! Asa-s soldaţii! Să sperăm c-o să treacă.

Oamenii lui Napoleon rechiziţionau din grajduri vaci, scroafe, ba chiar şi capre. Cât despre impozite şi dijme, era mai rău ca înainte. Ba mai mult, se înfiinţa şi serviciul militar. Treaba asta, cu serviciul militar, ai noştri n-au vrut s-o înţeleagă niciodată, aşa că tinerii chemaţi sub arme începură să fugă în păduri.

Cosimo făcea tot ce putea ca să uşureze aceste nenorociri: avea grijă de vite în pădure, când micii proprietari, de frica vreunei razii, le trimiteau în tufişuri; sau păzea transporturile clandestine de grâu la moară, sau de măsline la teasc, într-așa fel încât oamenii lui Napoleon să nu prindă de veste şi să vină să-şi ia partea leului; sau călăuzea paşii tinerilor recruţi către peşterile din pădure, unde puteau să se ascundă fără frică. În sfârşit, făcea tot ce putea ca să apere poporul de samavolnicii, dar nu organiza niciodată atacuri împotriva trupelor de ocupaţie, cu toate că începuseră să umble prin păduri cete armate de valdezi 1 protestanți care le dădeau mult de furcă francezilor. Aşa încăpăţânat cum era, Cosimo n-a vrut niciodată să se dezică, şi cum la început fusese prietenul francezilor, gândea că trebuie să rămână

credincios acestei prietenii, deşi multe se schimbaseră şi lucrurile ieşiseră cu totul altfel decât crezuse el. Să mai ţinem seama şi de faptul că începuse să îmbătrânească, şi

nu-şi mai prea făcea de lucru, nici pentru unii, nici pentru alţii.

_____

1 Urmaşi ai unei secte religioase initiate în sec. al XII-lea de lionezul Pierre Valdo și care, în sec. al XVI-lea, a aderat la reforma protestantă.

Persecutaţi de Francisc I, o parte s-au refugiat în Alpii Piemontului.

Napoleon se duse la Milano să se încoroneze, apoi făcu prin Italia câteva călătorii. În fiecare oraş se organizau serbări mari în cinstea lui şi era dus să vadă

lucrurile rare şi monumentale. La Ombrosa, puseră în program chiar şi o vizită la „patriotul din vârful copacilor“, deoarece, aşa cum se întâmplă îndeobşte, Cosimo, pe care la noi nimeni nu-l lua în seamă, era, în schimb, foarte cunoscut afară, mai ales în străinătate.

N-a fost pur şi simplu o întâlnire. A fost o adevărată

punere în scenă, dinainte pregătită de către comitetul municipal însărcinat cu serbările, pentru a ne prezenta cât mai bine. S-a ales un copac falnic; ei ar fi vrut un stejar, dar cel mai arătos era un nuc, şi atunci au recurs la un trucaj, agăţînd în nuc vreo câteva frunze de stejar, apoi, jur-împrejurul copacului legară panglici cu tricolorul francez şi cu cel lombard, cocarde şi ghirlande. Pe fratele meu l-au pus să se cocoaţe acolo sus, îmbrăcat în straie de sărbătoare, dar cu nelipsita-i căciulă de blană de pisică şi cu o veveriţă pe umăr.

Totul era fixat pentru ora zece; se strânsese o mulţime de oameni în jur, dar, fireşte, până la orele unsprezece şi jumătate Napoleon nu se arătă, spre marea plictiseală a fratelui meu care. cu bătrânețea, începuse să sufere de vezică şi era mereu nevoit să treacă după trunchi să

urineze.

În cele din urmă sosi şi împăratul cu o suită de bicornuri legănându-se în mers. Se făcuse douăsprezece; Napoleon se uită în sus, printre ramuri, spre Cosimo: soarele îi bătea în ochi. Îi adresă lui Cosimo câteva fraze