En la isla de Jamaica,
Du soir jusqu’au matin! 2
sau:
— Il y a un pré where the grass grows toda de oro
Take me away, take me away, che io ci moro ! 3
şi dispărea.
_____
1 Iubesc cea mai frumoasă fată din lume. (în spaniolă, engleză, latină.) 2 La tine, la tine, gunàjka, / Îmi caut fericirea / în insula Jamaica, / De seara pînă dimineaţa! (în germană, rusă, italiană, spaniolă, franceză.) 3 Există o pajişte pe care iarba crește toată de aur / Ia-mă de acolo, ia-mă de acolo, căci altfel am să mor! (în fr., engl., span., it.) Cunoştinţele lui de limbi clasice şi moderne, deși nu prea temeinice, îi permiteau să se dedea la asemenea răsunătoare manifestări ale sentimentelor şi, cu cât îi era mai puternică emoţia, cu atât mai nedesluşit îi devenea limbajul. Oamenii îşi amintesc că o dată, cu ocazia serbărilor prilejuite de hramul Ombrosei, lumea era adunată în piaţa împodobită cu ghirlande, unde ridicaseră
copacul abundentei1 şi Stindardul. Baronul apăru în vârful unui platan, de unde, cu o tâşnire acrobatică, de care numai el era în stare, sări pe Copacul abundenței, se caţără sus de tot, strigă „Que viva schöne Venus posterior“ 2 , se lăsă să lunece în jos pe stîlpul uns cu săpun până aproape de pământ, se opri, se căţăra iar cu repeziciune în vârf, smulse din garnitura trofeului o roată
trandafirie de caş şi, cu altă săritură nemaipomenită, zbură iarăşi în platan şi fugi, lăsându-i pe ombroseni cu gura căscată.
_____
1 L 'albero della cuccagna: în serbările populare, stâlp înalt de al cărui vârf atârnă tot felul de bunătăţi reprezentînd premiul celui care va reuși să
se cațăre până la ele.
2 Trăiască frumoasa urmaşă a lui Venus. (în spaniolă, germană, latină) Nimic n-o făcea pe marchiză mai fericită decât aceste explozii de exuberanţă; şi o îndemnau să-i răspundă prin dovezi de dragoste tot atât de năstruşnice. Ombrosenii, când o vedeau galopând ca o nălucă, cu faţa aproape ascunsă în coama calului, ştiau că aleargă la o întâlnire de dragoste. Marchiza exprima o patimă drăgăstoasă chiar şi
prin felul ei de a călări, dar aici Cosimo n-o mai putea urma. Iar pasiunea ei pentru călărie, deşi o admira mult, era totuşi pentru el motiv de gelozie şi amărăciune, fiindcă o vedea pe Viola stăpânind o lume mai vastă
decât a lui şi îşi dădea seama că niciodată nu va putea s-o închidă în hotarele domeniului său, s-o păstreze numai pentru el. Poate că marchiza, la rândul ei, suferea şi ea din cauză că nu putea fi în acelaşi timp amantă şi amazoană: simţea uneori că alergătura prin copaci nu-i mai ajunge, şi o apuca o nelămurită dorinţă de a iubi un Cosimo călare, de a fi în şa alături de el, pe un armăsar în galop.
Adevărul e că, tot alergând pe terenul acela plin de povârnişuri şi de râpe, calul se învăţase să se caţăre ca o căprioară, iar Viola îl repezea acum înspre anumiţi copaci, de pildă nişte măslini bătrâni cu trunchiurile gârbovite. Calul ajungea uneori să se urce până la crăcana cea mai joasă, şi atunci ea nu-l mai priponea pe sol, ci acolo sus, pe măslin. Descăleca şi-l lăsa să pască frunze şi rămurele.
Așa s-a întâmplat că un om din partea locului trecând prin livada de măslini şi înălțând nişte ochi curioşi, îi zări colo sus pe Cosimo şi pe marchiză îmbrăţişaţi şi, fiind palavragiu din fire, se duse să povestească. Dar când adăugă: „Iar calul era şi el cocoţat pe o cracă“, nimeni nu-i dădu crezare şi fu luat drept mincinos. Aşa că, de data aceea, taina amanţilor n-a fost dată în vileag.
XXIII
FAPTUL POVESTIT în rândurile de mai sus dovedeşte că ombrosenii, după cum făcuseră risipă de pălăvrăgeli cu privire la viaţa galantă anterioară a fratelui meu, acum, față de această patimă care se dezlănțuia, ca să zicem aşa, peste capetele lor, păstrau o respectuoasă discreţie, ca în prezența unui lucru care i-ar fi depăşit. Nu că n-ar fi dezaprobat comportarea marchizei: dar mai mult din cauza aspectelor exterioare, ca felul acela de a galopa nebuneşte („Cine ştie încotro o fi gonind în halul ăsta?“
se întrebau, cu toate că ştiau prea bine că alerga la o întâlnire cu Cosimo) sau toate mobilele acelea cocoţate prin copaci. Se născuse chiar şi o tendinţă de a considera toate astea ca o nouă modă a nobililor, una dintre multele lor extravaganţe. („Aşa-i moda acuma, toți în copaci: femei, bărbaţi... Nu ştiu ce să mai scormonească.“) Se apropiau poate vremuri mai tolerante, dar mai ipocrite.
Baronul nu se mai arăta decât rar printre stejarii din piaţă, semn că ea era plecată. Fiindcă Viola lipsea uneori cu lunile, plecată să-şi gospodărească avuţiile răspândite prin toată Europa; dar aceste plecări corespundeau totdeauna cu momente în care raporturile lor fuseseră
zguduite de certuri, marchiza fiind supărată pe Cosimo, care nu voia să înţeleagă despre dragoste ceea ce voia ea să-l facă să înţeleagă. Nu că marchiza ar fi plecat supărată: ajungeau totdeauna să se împace mai înainte.
Dar lui Cosimo îi rămânea în suflet o îndoială: fiindcă el nu era în stare s-o rețină; era, poate, din partea ei, un început de desprindere, şi s-ar fi putut întâmpla ca vreo ocazie ivită în timpul călătoriei, sau o pauză de gândire, s-o determine să nu se mai întoarcă. Astfel, fratele meu trăia cu inima îndoită. Pe de o parte încerca să reia viața normală de odinioară, dinainte de a o fi întâlnit, să se apuce iar de vânătoare şi de pescuit, de muncile agricole, de studiile sale şi să înceapă iar să se grozăvească prin
piaţă, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat (stăruia în el, cu încăpățânare, trufia tinerească a celui care nu vrea să
admită că a suferit vreo înrâurire); dar totodată se bucura de starea de exaltare, de sentimentul de mândrie pe care i le aducea dragostea aceea. Pe de altă parte, îşi dădea însă
seama că, dimpotrivă, existau o mulţime de lucruri care nu-l mai interesau, că fără Viola viața nu mai avea farmec, că gândurile lui se îndreptau mereu spre ea. Cu cât căuta, dincolo de tumultul iscat de prezența ei, să-şi stăpânească patimile şi plăcerile printr-o înţeleaptă
economie a sufletului, cu atât mai mult resimţea golul lăsat de absența ei şi de frigurile aşteptării. În sfârşit, patima lui era întocmai aşa cum o voia Viola, nu cum pretindea el că este. Chiar departe fiind, tot femeia este biruitoare, iar Cosimo, fără voia lui, se bucura că este aşa.
Pe neaşteptate, marchiza se întoarse. Prin copaci reveni vremea dragostei şi a geloziilor. Pe unde umblase Viola? Ce făcuse? Cosimo era nerăbdător să afle, dar în acelaşi timp se temea de felul în care-i răspundea la întrebări, numai prin aluzii, şi în fiecare aluzie găsea mijlocul să strecoare un motiv de bănuială pentru Cosimo, iar el înţelegea că ea proceda aşa numai ca să-l
’
pună pe jar, şi totuşi s-ar fi putut ca toate să fie adevărate; şi astfel, cu sufletul în cumpănă, ba îşi ascundea gelozia, ba o lăsa să izbucnească violent, iar Viola răspundea în chip neaşteptat, de fiecare dată diferit, la manifestările Iui, încât ba i se părea că o are mai aproape ca niciodată, ba că nu va mai reuși s-o cucerească.
Noi, cei din Ombrosa, stând departe de marile oraşe şi de clevetirile lor, n-aveam cum să ştim care era adevărata viață pe care o ducea marchiza în timpul călătoriilor ei.
Dar în epoca aceea eu am făcut o a doua călătorie la Paris ca să închei anumite contracte (pentru o anumită cantitate de lămâi, fiindcă acum şi nobilii se apucaseră de negoţ, iar eu printre primii).
Într-o seară, într-unul dintre cele mai renumite saloane ale Parisului, am întâlnit-o pe donna Viola. Era gătită cu o pieptănătură atât de somptuoasă şi o rochie atât de splendidă încât, văzând-o, am tresărit şi poate că mi-ar fi venit greu s-o recunosc, dacă n-ar fi fost vorba de femeia fără seamăn, cu neputinţă de confundat cu oricare alta.
Mă salută cu indiferentă, dar curând făcu în aşa fel încât să rămână singură cu mine şi să-mi pună întrebări, fără să
aştepte răspuns între o întrebare şi alta:
— Aveţi veşti de la fratele dumneavoastră? Vă
întoarceţi curând la Ombrosa? Iată, dați-i această amintire din partea mea.
Şi scoţând din sân o batistă de mătase, mi-o puse în mână. Apoi se lăsă îndată răpită de stolul de admiratori care se ţineau după ea.
— O cunoaşteţi pe marchiză? mă întrebă în şoaptă un prieten din Paris.
