bărbătească mîndrie dădeau dovadă părăsind-o pe neruşinata marchiză, Cosimo se simţi deodată împăcat cu amândoi. Prea târziu! Teribilul dispozitiv al răzbunării nu mai putea fi înlăturat. cât ai clipi, Cosimo hotărî cu generozitate să-i prevină:
— Stați! strigă el din copac, nu vă aşezaţi în șa!
Cei doi ofiţeri ridicară numaidecât capul.
— What are you doing up there? Ce faceţi acolo sus?
Cum vă permiteţi? Come down\ Coborâţi!
În spatele lor se auzi râsul donnei Viola, unul dintre rìsetele ei cu clopoţei.
Cei doi ofiţeri rămaseră nedumeriţi. Se părea că mai exista un al treilea care fusese martor la toată scena.
Situaţia se arăta mai complexă.
— In any way 1, hotârâră, noi doi rămânem solidari!
— Pe onoarea noastră!
— Nici unul dintre noi nu va consimţi s-o împartă pe milady cu oricine ar fi!
— Niciodată! Pe viață!
— Dar dacă unul dintre voi s-ar hotărî să consimtă...
— Într-un asemenea caz, tot solidari! Vom consimţi împreună.
— De acord! Şi acum să mergem!
_____
1 În orice caz (engl.)
Auzind acest nou dialog, Cosimo îşi muşcă cu furie un deget, numai la gândul de a fi încercat să evite răzbunarea. „Îndeplinească-se atunci!“ şi se retrase în frunziş. Cei doi ofiţeri săriră în şa. „Acum ţipă“, se gândi Cosimo, şi îi veni să-şi astupe urechile. Răsună un răcnet dublu. Cei doi locotenenţi se aşezaseră peste doi arici ascunşi sub valtrapul şeilor.
— Trădare! şi zburară jos din şa, într-o explozie de ţipete şi de contorsiuni, învinuind-o, pe cât se părea, pe marchiză.
Dar donna Viola, mai indignată decât ei, țipa către înălţimi:
— Maimuţoi răutăcios şi denaturat! şi se avântă în sus pe trunchiul castanului sălbatic dispărând din ochii ofiţerilor cu atâta iuţeală, încât aceştia crezuseră că o înghiţise pâmîntul.
Ajungând printre ramuri, Viola se pomeni față-n faţă
cu Cosimo. Se priviră cu ochi care aruncau flăcări, iar această mânie arzătoare le dădea un fel de puritate, ca de arhangheli. Păreau a fi pe punctul de a se sfâşia, când femeia exclamă:
— Oh, dragul meu! Aşa te vreau: gelos, necruţător!
Se şi aruncase în braţele lui, şi se sărutară, şi Cosimo nu mai ştiu nimic.
Ea i se undui în braţe, îşi dezlipi gânditoare obrazul de
al lui, apoi zise:
— Dar şi ei doi, ai văzut cât mă iubesc? sunt gata să
mă împartă între ei.
Cosimo făcu o mişcare ca pentru a se arunca asupra ei, apoi se ridică între ramuri, muşcă frunzele, se dete cu capul de trunchi:
— Sunt doi vierrrmi...!
Viola se depărtă de el. Avea iar faţa ei de statuie.
— Ai multe de învăţat de la ei!
Se întoarse şi coborî repede din copac.
Cei doi curtezani, uitând de rivalităţile trecute, socotiră că pentru ei cel mai nimerit lucru era să înceapă
să-şi extragă unul altuia ţepii. Donna Viola îi întrerupse:
— Repede, veniţi în trăsura mea!
Dispărură după pavilion. Trăsura plecă. Cosimo, în vârful castanului sălbatic, îşi îngropa fața în mâini.
Începu o perioadă de chinuri pentru Cosimo, dar şi pentru cei doi foşti rivali. Dar oare pentru Viola s-ar fi putut numi o perioadă de bucurii? Eu cred că marchiza îi chinuia pe ceilalţi numai fiindcă voia să se chinuie pe ea însăşi. Cei doi nobili ofiţeri, nedespărţiţi, se aflau mereu în preajma ei, pe sub ferestre sau invitaţi în salon, sau singuri în lungi popasuri la cârciumă. Ea îi măgulea pe amândoi şi le cerea mereu să se întreacă în noi dovezi de dragoste, iar ei, de fiecare dată, se declarau gata la orice şi erau dispuşi chiar nu numai să şi-o împartă între ei, dar s-o mai împartă şi cu alţii; şi în felul ăsta, o dată porniţi pe panta concesiilor, nu se mai puteau opri, mânați cum erau de dorinţa de a izbuti până la urmă s-o impresioneze şi să obţină împlinirea făgăduinţei; fiecare, fiind legat în acelaşi timp prin pactul de solidaritate cu rivalul său şi totodată mistuit de gelozie şi de speranţa de a-l înlătura şi, mai ales, de întunecata degradare în care simţea că se scufundă.
De fiecare dată când smulgea o nouă făgăduinţă
