În copacul înalt din fundul parcului, cu genunchii strâns lipiţi de creangă, Cosimo cerceta ora uitându-se la un ceas mare cât o ceapă, pe care-l moştenise de la bunicul dinspre mamă, generalul von Kurtewitz, şi îşi zise: „N-o să vină“. Totuşi Viola sosi aproape punctuală, călare; opri calul sub copac, fără să privească în sus; nu mai purta nici jacheta de călărie; bluza albă cu garnitură
de dantelă peste fusta neagră îi dădea un aer aproape de călugăriţă. Ridicându-se în scări, întinse o mână spre el; Cosimo o ajută; urcându-se cu picioarele pe şa, Viola
ajunse la creangă, apoi, fără să se uite la el, se cățără iute, căută o cracă mai comodă şi se aşeză. Cosimo se ghemui la picioarele ei şi nu fu în stare să înceapă decât aşa:
— Te-ai întors?
Viola îl privi ironică. Era blondă ca în copilărie.
— De unde ştii? întrebă ea.
Iar el, fără să priceapă gluma:
— Te-am văzut pe pajiştea aceea, din rezervaţia ducelui...
— Rezervaţia e a mea. N-au decât s-o năpădească
urzicile! Ştii totul? Despre mine, vreau să zic.
— Nu... Abia acum am aflat că eşti văduvă...
— Sigur, sunt văduvă. Îşi rândui fusta neagră
desfășurând-o şi începu să vorbească repede, repede. Tu nu ştii niciodată nimic. Stai toată ziua prin copaci, băgându-ți nasul în treburile altora şi tot nimic nu ştii.
M-am măritat cu bătrânul Ptolemaico fiindcă m-au silit părinţii: m-au silit. Spuneai că prea eram cochetă şi că
aveam nevoie de bărbat. Timp de un an am fost ducesă
Ptolemaico, cel mai plicticos an din viața mea, deși cu bătrânul n-am stat mai mult de o sâptămînâ. N-am să mai pun niciodată piciorul în nici unul dintre castelele şi dărăpănăturile şi văgăunile lor, năpădi-le-ar şerpii! De acum înainte rămân aici, unde am copilărit. Adică am să
stau cât o să am chef, se înţelege, apoi am să plec: sunt văduvă, în sfârşit, şi pot face ce vreau. La drept vorbind, totdeauna am făcut ce am vrut: şi pe Ptolemaico l-am luat fiindcă mi-a venit bine să-l iau, nu-i adevărat că m-au obligat să mă mărit cu el, voiau să mă mărite cu orice preţ
şi atunci l-am ales pe cel mai ramolit dintre toți pretendenţii. Mi-am zis: „În felul ăsta am să rămân mai repede văduvă“; şi uite că am rămas.
Cosimo stătea nemişcat, aproape năucit de acea ploaie de noutăţi şi de afirmaţii categorice, iar Viola era mai departe ca oricând: cochetă, văduvă şi ducesă, ea aparţinea unei lumi prea îndepărtată ca el s-o poată
ajunge. Şi nu fu în stare să spună decât atât:
— Şi cu cine făceai pe cocheta?
Iar ea:
— Poftim: eşti gelos. Bagă de seamă că n-am să-ţi permit niciodată să fii gelos.
Cosimo avu o reacţie chiar ca de om gelos pornit pe ceartă, dar îndată gândi: „Adică cum? Dar de ce admite că eu aș putea fi gelos pe ea? De ce zice: n-am să-ţi permit niciodată? E ca şi cum ar zice că noi...“
Îmbujorat la faţă, emoţionat, Cosimo ar fi vrut să-i vorbească, s-o întrebe, s-o asculte, dar ea i-o luă înainte si-l întrebă scurt:
— Acum spune-mi tu: ce-ai mai făcut?
— Oh, am făcut multe, începu el să îngaime; am fost la vânătoare, am vânat chiar şi porci mistreţi, dar mai ales vulpi, iepuri, nevăstuici; şi, se înţelege, şi sturzi şi mierle: pe urmă... piraţii, au năvălit piraţii turci, a fost o bătălie mare în care Cavalerul avocat a murit; şi am citit multe cărţi, pentru mine şi pentru un prieten al meu, un bandit care a fost spânzurat; şi mi-arn procurat toată
Enciclopedia lui Diderot şi i-am şi scris şi mi-a răspuns, de la Paris şi am făcut multe... am curăţat pomi, am salvat de incendiu o pădure...
— ... Şi-ai să mă iubeşti mereu, mai presus de orice, și-ai să fii în stare să faci orice pentru mine?
La această izbucnire a ei, Cosimo, înspăimîntat, zise:
— Da...
— Eşti un om care a trăit în copaci numai pentru mine, ca să înveţi să mă iubeşti?
— Da... Da...
— Sărută-mă.
O înghesui în trunchi, o sărută. Privind-o în fată i se păru că abia acum îi vede toată frumuseţea.
— Ia te uită! Cât eşti de frumoasă!
— Pentru tine, şi îşi descheie bluza albă.
Sânii erau tineri, cu muguri trandafirii. Cosimo abia
reuşi să-i mângâie, şi Viola ţîşni printre ramuri, zburând parcă, iar el pe urmele ei, având în obraz fusta fetei.
— Dar unde mă duci? zise Viola, de parcă el ar fi fost acela care o ducea şi nu ea aceea care-l trăgea după ea.
