Începând de atunci, fratelui meu îi mersese vestea că e francmason.

Mai multe n-am reuşit să aflu, căci Societatea îşi păstrează secretele. Când am intrat şi eu în masonerie, precum am mai spus, am auzit vorbindu-se despre Cosimo ca despre un vechi frate care se afla în raporturi nu tocmai clare cu Loja: unii îl dădeau drept „adormit“, alţii drept un eretic trecut la alt rit, iar alţii îl numeau de-a dreptul apostat: toţi păstrând însă mare respect pentru activitatea lui trecută. Nu exclud nici ipoteza că

legendarul maestru „Picchio Muratore“ („Nagâţ

Zidarul“), căruia i se atribuia întemeierea lojii numite

„Orientul Ombrosiei“, ar fi fost el, cu atât mai mult că, după descrieri, primele rituri practicate vădeau înrâurirea baronului: e de ajuns să amintim că neofiţii veneau legaţi la ochi şi erau urcaţi în vârful unui copac, de unde erau coborâţi cu frânghiile.

Că primele întruniri masonice se ţineau la noi noaptea, în miezul pădurii, e fapt sigur. Aşadar prezenţa lui Cosimo la aceste întruniri s-ar justifica din plin: fie că el ar fi fost cel care şi-ar fi procurat mai întâi broşurile cu constituţia masonică, prin corespondenţii lui din străinătate, şi ar fi pus bazele Lojii, fie că altcineva, după

o prealabilă iniţiere în Franţa sau Anglia, ar fi venit să

introducă ritualul masonic şi la Ombrosa. S-ar mai putea ca masoneria să fi existat mai de mult la Ombrosa, fără

ştirea lui Cosimo, şi ca el, numai întâmplător, într-o noapte de hoinăreală prin copaci, să fi dat într-un luminiş

peste o întrunire de bărbaţi purtând ciudate podoabe şi unelte la lumina torțelor; şi oprindu-se să asculte de pe înălţimile lui, să fi intervenit la urmă provocând zăpăceală cu vreo ieşire tulburătoare, ca de pildă aceasta:

„Dacă ridici un zid, gândeste-te la ceea ce râmâne pe dinafară“ (frază pe care am auzit-o nu o dată din gura lui), sau o alta dintr-ale lui, iar masonii, recunoscând înalta sa doctrină, să-l fi primit în Lojă cu sarcini speciale, iar el să fi introdus apoi multe ritualuri şi simboluri noi.

Adevărul este că atâta timp cât fratele meu a avut de-a face cu masoneria, „Masoneria în aer liber“ (cum o voi numi, pentru a o deosebi de aceea care mai târziu se va întruni într-o clădire) a avut un ritual mult mai bogat, în care intrau cucuvele, telescoape, conuri de brad, pompe hidraulice, ciuperci, drăcușori cartezieni, pânze de păianjen, table pitagorice. Se mai făcea şi oarecare risipă

de cranii, dar nu numai de om, ci şi tigve de vacă, de lupi şi de vulturi. Asemenea obiecte şi încă altele – printre care mistriile, echerele şi compasurile uzuale ale liturghiei masonice – puteau fi zărite pe vremea aceea agăţate printre ramuri, alcătuind ciudate împerecheri care erau atribuite tot nebuniei baronului. Puţini erau cei care îşi dădea seama că acum astfel de rebusuri aveau o semnificaţie mai serioasă; pe de altă parte nu s-a reuşit să

se facă niciodată o demarcaţie precisă între semnele dinainte şi cele de după Cosimo, şi n-ar fi exclus ca toate să nu fi fost decât semnele ezoterice ale vreunei societăţi secrete.

Fiindcă nu trebuie să uităm că, încă înainte de a intra în masonerie, Cosimo se afiliase mai multor asociaţii sau frăţii de meseriaşi, ca aceea a Sfântului Crispino, adică a cizmarilor, sau aceea a Virtuoşilor Butnari, a Drepţilor Armurieri sau a Pălărierilor Cinstiţi. Cum el îşi făcea singur aproape toate cele de trebuinţă, cunoştea cele mai felurite meşteşuguri şi se putea lăuda de a fi membru în multe bresle care, în ce le priveşte, erau bucuroase să aibă

în sânul lor un membru de familie nobilă, cu o minte ciudată şi total dezinteresat.

N-am înţeles niciodată prea bine cum se potrivea

pasiunea pe care o arăta Cosimo față de viața în asociaţie, cu permanenta lui izolare de societatea omenească; dar nu-i aceasta cea mai mare dintre ciudăţeniile caracterului său. S-ar fi zis că pe măsură ce se accentua hotărârea lui de a rămâne cuibărit printre crăci simţea tot mai mult nevoia să-şi creeze noi raporturi cu oamenii. Dar oricât s-ar fi dăruit uneori trup şi suflet ca să organizeze o nouă

asociaţie, stabilind cu meticulozitate statutele, scopul, alegerea celor mai potriviţi oameni pentru fiecare sarcină, tovarăşii lui nu puteau şti niciodată în ce măsură puteau conta pe el, când şi unde îl puteau găsi şi în ce moment, şi când avea să fie apucat iar de firea sa păsărească, încât să

nu mai poţi pune mâna pe el. Dacă totuşi am vrea să

explicăm toate aceste comportări contradictorii printr-o unică pornire a firii Iui, ar trebui să presupunem că era în aceeaşi măsură duşman al oricărui tip de convieţuire umană dintre cele existente în vremea lui, că de aceea fugea de toate şi că se străduia cu încăpățânare să

experimenteze altele noi; dar nici una dintre noile forme nu i se părea la urmă destul de echitabilă şi de deosebită

de celelalte. Fapt care ar explica perioadele de sălbăticie totală pe care le intercala, ca pe nişte paranteze, în existența sa.

Ceea ce dospea în mintea lui Cosimo era ideea unei societăţi universale. Și ori de câte ori s-a străduit să

asocieze persoane, fie în scopuri determinate, cum ar fi fost paza contra incendiilor sau apărarea contra lupilor, fie în frăţii meşteşugăreşti, ca de pildă Desăvârşiții Tocilari sau Luminaţii Argăsitori de Piei, cum reuşea totdeauna să-i adune în pădure în jurul vreunui copac, de pe care el predica, rezulta o atmosferă de conjuraţie, de sectă, de erezie, şi în atmosfera aceea şi discursurile treceau uşor de la particular la general, iar de la simple reguli meşteşugăreşti, se trecea pe nesimţite la proiectul de a înfiinţa o republică mondială de oameni egali, liberi şi drepţi.

La urma urmei, în masonerie, Cosimo nu făcea decât să repete ceea ce mai făcuse şi mai spusese şi în alte societăţi mai mult sau mai puţin secrete din care făcea parte. Și când un oarecare lord Liverpuck, trimis al Marii Loji din Londra pentru a vizita fraţii de pe continent, nimeri la Ombrosa pe vremea când fratele meu era Maestru, rămase atât de scandalizat de ideile sale neortodoxe, încât scrise la Londra că Loja din Ombrosa trebuie să fie o nouă masonerie de rit scoţian, plătită de Stuarți, pentru a face propagandă contra dinastiei de Hanovra, în vederea restaurării iacobite.

După aceasta s-au întâmplat cele povestite cu cei doi călători spanioli care i se prezentară lui Bartolomeo Cavagna drept masoni. Fiind poftiţi la o întrunire a Lojii, găsiră că totul e foarte normal, ba spuseră chiar că

lucrurile se petrec aidoma ca la Marele Orient din Madrid. Tocmai această observaţie îi trezi bănuieli lui Cosimo, care ştia prea bine cât de importantă era partea de ritual inventată de dânsul; ceea ce îl determină să-i urmărească pe spanioli, pe care îi demască, triumfând asupra vechiului său duşman, don Sulpicio.

În orice caz, părerea mea este că toate schimbările introduse în liturghia masonică corespundeau unei nevoi personale a lui Cosimo, fiindcă, după o dreaptă

cumpănire a faptelor, el putea adopta simbolurile oricărui meşteşug, dar nu pe cele ale zidarului, el care nu dorise niciodată nici să construiască, nici să locuiască în casă de zid.

XXVI

OMBROSA era şi un ţinut de podgorii. N-am pomenit nimic despre acest lucru până acum, deoarece, aflându-mă mereu pe urmele lui Cosimo, a trebuit să mă

țin întruna după copacii cu trunchiul înalt. Ombrosa avea însă şi dealuri întinse, acoperite cu vii, iar în august, la poalele frunzişului pădurii, strugurii se împurpurau, umflându-se în ciorchini zemoşi de culoarea vinului. În unele locuri viţa de vie alcătuia bolţi; o spun şi pentru că, îmbătrânind, Cosimo ajunsese aşa de puţintel la trup şi de uşurel, şi învăţase atât de bine meşteşugul de a umbla fără

a-şi face simţiță greutatea, că-l ţineau chiar şi spalierele de viţă. Putea deci să străbată viile, şi mergând astfel şi ajutându-se de pomii fructiferi din jur sau sprijinindu-se de araci, făcea o mulţime de treburi: iarna, când viţele-s goale şi încolăcite în jurul sârmelor le curăţa, vara rărea frunzele când se îndeseau prea tare, căuta insectele, iar în septembrie lua parte la cules.

În timpul culesului, toţi cei din Ombrosa veneau să

lucreze cu ziua la vie, şi printre verdele şirurilor de butuci nu se vedeau decât rochii viu colorate şi cipilici cu ciucuri. Catârgiii încărcau pe samare coşuri pline şi le goleau în căzi, alte coşuri erau ridicate însă de tot soiul de agenţi fiscali, care veneau însoţiţi de zbiri să ia dijmele pentru nobilii din tinut, pentru guvernul Republicii Genova, pentru cler şi alte zeciuieli. În fiecare an aveau loc încăierări.

Problema cotelor-parte din recoltă, datorate în dreapta și-n stânga, a dat naştere la cele mai mari împotriviri, consemnate în aşa-zisele condici de reclamaţii, când a avut loc revoluţia din Franța. În acele condici şi-au scris durerea lor şi cei din Ombrosa, doar aşa, ca să facă o încercare, chiar dacă aici nu foloseau la nimic. A fost una dintre ideile lui Cosimo, care pe atunci nu mai avea nevoie să se ducă la întrunirile Lojii pentru a discuta cu

cei patru masoni beţivi câți mai rămăseseră. Stătea cocoțat în copacii din piaţă, iar în jurul lui se adunau oamenii dinspre părţile litoralului, cât şi sătenii de la câmpie, dornici să li se explice ştirile noi, căci Cosimo primea gazetele prin poştă, şi mai avea şi anumiţi prieteni care-i scriau, printre care astronomul Bailly, devenit apoi maire 1 al Parisului. Şi veşnic sosea câte o ştire nouă: Necker, jocul de paume 2 , Bastilia şi La Fayette cu calul alb, sau regele Ludovic travestit în lacheu.

_____

1 Primar (fr.)

2 Jeu de paume (fr.): un fel de tenis de cameră. În sala du jeu de paume a avut loc jurămîntul pe care deputaţii stării a treia l-au făcut la 20 iunie 1789

de a da o Constituţie Franţei. Întrucât regele Ludovic al XVI-lea le interzisese să se întrunească în sala unde aveau loc de obicei dezbaterile, deputaţii s-au adunat în sala du jeu de paume.

Cosimo le dădea lămuriri şi interpreta diferite roluri, sărind din creangă în creangă; pe o cracă juca rolul lui Mirabeau la tribună, pe următoarea pe cel al lui Marat adresându-se iacobinilor, iar pe alta pe cel al regelui Ludovic la Versailles, punându-şi bonetă roşie, ca să le potolească pe cumetrele venite pe jos de la Paris.

Ca să le explice ce erau „Condicile de reclamaţii“

Cosimo spuse;

— Hai să facem şi noi una.

Luă un caiet de şcoală şi îl atârnă de copac cu o sfoară; fiecare venea acolo şi nota lucrurile care nu mergeau cum trebuie. Ieşiră la iveală tot felul de necazuri: pescarii scriseră despre preţul peştelui, podgorenii despre zeciuială, ciobanii scriseră despre hotarele păşunilor, iar tăietorii de lemne despre pădurile statului; urmară toți cei care aveau rude la puşcărie, şi cei care primiseră câteva lovituri de bici pentru vreo coţcărie, şi cei porniţi împotriva nobililor pe chestii de femei: nu se mai termina. Cosimo se gândi că, deşi era vorba de o

„condică de reclamaţii“, prea era totul din cale-afară de

plângăreț şi îi veni ideea să-i ceară fiecăruia să scrie ce i-ar plăcea mai mult. Şi iar veniră toți să-şi dea cu părerea, de astă dată despre cele bune: unul pomeni de plăcintă, altul de ciorba de fasole cu orez; unul voia o blondă, altul o brunetă; unul ar fi vrut să doarmă toată ziua, iar altul să

umble tot anul după ciuperci: unul voia o trăsură cu patru cai, iar altul s-ar fi mulţumit cu o capră; unul ar fi vrut s-o revadă pe răposata maică-sa, iar altul ar fi dorit să-i întâlnească pe zeii olimpici. În sfârşit, tot ce-i bun pe lumea asta era consemnat în condică, sau desenat, ba chiar pictat în culori, fiindcă multi nu ştiau carte. Scrisese şi Cosimo ceva, un nume: Viola. Numele pe care de ani de zile îl scria peste tot.