Dar basetul alergă repede, mistuindu-se în depărtări.
Mai târziu trecură pe acolo doi paznici de vânătoare.
— Tot aici sunteţi, Domnia voastră? Aşteptaţi câinele?
Păi l-am văzut în pavilion, a încăput pe mâini bune...
— Cum?
— Da, da, marchiza, adică ducesa văduvă (noi îi zicem marchiză, fiindcă e fată de marchiz), era tare bucuroasă, ca şi cum l-ar fi cunoscut de când lumea. Să-mi îngăduie Domnia voastră să vă spun că-i un câine ticălos: unde-a găsit să stea pe moale, acolo s-a aciuat...
Şi cei doi paznici se îndepărtară hlizindu-se.
Optimus Maximus nu se mai întorcea. Cosimo stătu zile în şir în frasin, privind spre pajişte, ca şi cum acolo ar fi putut citi ceva, ceva care-l frământa de la o vreme: însăşi ideea depărtării, a nostalgiei, a aşteptării care se poate prelungi dincolo de limanul vieţii.
XXI
ÎNTR-O ZI, Cosimo privea din frasin. Soarele strălucea, suliţa unei raze căzu pe pajişte, care, din verde ca mazărea, dobândi culoarea smaraldului. Acolo jos, în inima pădurii de stejari, fremătară câteva crengi şi un cal o zbughi dintre frunze. Calul ducea în şa un călăreţ
înveşmîntat în negru, cu pelerină, ba nu: cu fustă; nu era un călăreţ, era o amazoană, care gonea mîncând pământul, şi era bălaie.
Cosimo, căruia începu să-i bată inima, nădăjdui că
amazoana se va apropia destul de mult ca să-i poată
vedea chipul şi că acel chip va fi negrăit de frumos. Dar neliniştea acestei aşteptări nu provenea numai din speranţa ca ea să se apropie şi să fie frumoasă; o a treia speranţă se împletea ca o ramură cu primele două: era dorinţa ca această luminoasă frumuseţe să răspundă unei nevoi lăuntrice de a evoca o impresie trăită cândva şi aproape uitată, o amintire din care se păstrase numai o linie, o culoare, vrând acum să reconstituie întregul sau, mai curând să-l regăsească în ceva prezent.
Și astfel, cu sufletul la gură, aşteptă ca ea să se apropie de marginea pajiştii, de locul dominat de pilaştrii cu leii de piatră, unde se afla el; dar această aşteptare începu să devină chinuitoare, fiindcă observase că
amazoana nu tăia pajiştea în linie dreaptă, spre leii de piatră, ci de-a curmezişul, astfel că din clipă în clipă avea să dispară din nou în pădure.
Era cât p-aci s-o piardă din vedere, când ea întoarse brusc calul, tăind acum pajiştea pe altă diagonală, care ar fi adus-o ceva mai aproape de el, dar care totuşi ar fi făcut-o sâ dispară în partea opusă a pajiştii.
În aceeaşi clipă. Cosimo observă cu nelinişte că din pădure se iviseră alti doi cai roibi, cu doi călăreţi, dar încercă să elimine îndată acest gând şi hotărî că cei doi cavaleri nu însemnau nimic. Ajungea să-i vezi cum se
bălăbănesc încoace şi încolo pe urmele ei, ca să-ți dai seama că nu meritau să fie luaţi în consideraţie şi că totuşi
- fu nevoit să admită - îl plictiseau.
Dar iată că amazoana, înainte de a dispărea, întoarse iarăşi calul, dar înapoi, îndepărtîndu-se de Cosimo... Ba nu, acum calul făcu stînga-mprejur şi galopă spre el, iar manevra aceasta părea anume făcută ca să-i deruteze pe cei doi călăreţi bezmetici care, într-adevăr, galopau acum departe, fără să-şi fi dat seama că ea aleargă în direcţia opusă.
Acum lucrurile luaseră o întorsătură favorabilă lui: amazoana galopa în plin soare, din ce în ce mai frumoasă, din ce în ce mai asemănătoare acelei amintiri pe care sufletul lui însetat o căuta: totuşi, singurul lucru îngrijorător era acel parcurs în continuu zigzag, care nu-ți îngăduia să-i prevezi defel intenţiile. Nici cei doi călăreţi nu-şi dădeau seama unde voia ea să ajungă şi încercară
să-i urmeze evoluţiile, sfîrșind prin a face multe drumuri de prisos, dar tot timpul cu multă bunăvoinţă şi dezinvoltură.
Şi iată că tocmai când Cosimo se aştepta mai puţin, amazoana ajunse la marginea pajiştii din vecinătatea lui, trecu printre cei doi pilaştri cu lei, care parcă fuseseră
puşi acolo ca să-i dea onorul, se întoarse cu un gest larg de bun-rămas adresat pajiştii şi întinderilor de dincolo de ea şi pomi în galop, trecând pe sub frasin; Cosimo îi zări din plin chipul şi întreaga-i făptură, ce se ţinea dreaptă
în șa, chipul de femeie mândră şi totodată de fetiţă; fruntea fericită că se înălţa peste asemenea ochi, ochii fericiţi că aparţin unui asemenea chip, nasul, gura, bărbia, gâtul, fiecare părticică a ei, fericită că e împreună cu
fiecare altă părticică a ei, şi totul, totul, totul îi aminti de copila văzută la doisprezece ani în scrânciob, în prima lui zi petrecută în copaci: Sofonisba Viola Violante d’Ondariva.
Această descoperire sau, mai curând, faptul că ceea ce
fusese din prima clipă o nemărturisită presimţire devenise o realitate îi dădu lui Cosimo un fior. Vru s-o strige, s-o cheme, pentru ca ea să-şi ridice privirea spre frasin şi să-l vadă, însă din gâtlej nu-i ieşi decât un viers de becaţă, şi călăreața nu se întoarse.
Acum bidiviul ei alb galopa prin păduricea de castani, iar copitele lui călcau peste castanele risipite pe jos.
dezghiocându-le şi dând la iveală coaja lucitoare şi lemnoasă a fructelor. Amazoana îşi mâna calul când într-o parte, când într-alta, aşa încât Cosimo ba îşi zicea că fata e departe, cu neputinţă de atins, ba, sărind din copac în copac, o revedea cu surprindere ivindu-se printre trunchiuri, iar felul acesta al ei de a se mişca înteți tot mai mult amintirile baronului, înflăcărându-i mintea. Ar fi vrut să-i dea cumva de ştire, să-i trimită un semn despre prezenţa lui, dar pe buze nu-i veni decât un fluierat de potârniche sură, şi călăreața nu-şi plecă urechea să-l asculte.
S-ar fi zis că cei doi călăreţi care o urmăreau pricep şi mai puţin decât el intenţiile şi drumul fetei, continuând să
gonească la întâmplare, încurcându-se prin mărăcinişuri şi înnămolindu-se în băltoace, în vreme ce ea săgeta văzduhul, sigură şi imposibil de ajuns. Uneori, părea că
dă un fel de ordine sau de imbolduri urmăritorilor, înălțând braţul cu cravaşa sau smulgând o păstaie din vreun roşcov şi aruncând-o, ca şi cum ar fi vrut să spună
că într-acolo trebuie s-o ia. Numaidecât, călăreţii se îndreptau în galop în direcţia aceea, pe pajişti şi pe costişe, dar ea se şi întorcea în altă parte şi nici nu se mai uita la ei.
„Ea e! Ea e!“ îşi zise Cosimo, din ce în ce mai plin de speranţă, şi vru să-i strige numele, dar de pe buze nu i se desprinse decât un viers lung şi trist, ca de fluierar.
Acum îşi dădu seama că tot acest du-te-vino şi păcăleala trasă călăreţilor se desfăşura în jurul unei linii care, deşi neregulată şi şerpuitoare, nu excludea o
eventuală intenţie. Iar Cosimo, ghicind această intenţie şi dându-si seama că-i e cu neputinţă s-o urmărească, îşi zise: „Am să mă duc într-un loc unde, dacă e ea, are să
vină cu siguranţă. Căci, de bună seamă, n-a venit aici decât pentru a merge în locul acela“. Şi sărind din copac în copac, se îndreptă spre vechiul parc părăsit al familiei d’Ondariva.
În umbra parcului, în aerul plin de miresme, în locul unde frunza şi lemnul aveau altă culoare şi altă substanţă, se simţi atât de copleşit de amintirile copilăriei, încât aproape că uită de amazoană, sau chiar dacă n-o uită, îşi zise că amazoana poate să nu fie Viola, şi totuşi aşteptarea şi speranţa lui sunt la fel de adevărate, de parcă
