El rămase cu ochii pe jumătate lipiţi, ca şi cum nu înţelegea sau nu-i păsa de nimic. Apoi ridică deodată

capul, îşi suflă nasul şi zise răguşit:

— Oile! Ca să puteţi vâna lupii... Trebuie suite câteva oi în copaci. Legate!

,

Oamenii, care se şi îmbulzeau sub copaci ca să audă

ce nesăbuinţă îi mai trăsneşte prin cap, îşi bătură joc de el. Dar Cosimo, pufăind şi scuipând, ieşi afară din sac şi zise:

— O să v-arăt şi unde, şi o porni înainte pe crengi.

Le ceru oamenilor să urce oi şi miei în anumiţi nuci şi stejari aflaţi între pădure şi semănături, în locuri alese cu mare grijă, şi el însuşi legă, vii, animalele de crengi, în aşa fel incât sä nu poată cădea jos, în schimb să behăie.

Apoi în fiecare dintre acei arbori ascunse o puşcă

încărcată cu plumb. Se îmbrăcă şi el în piele de oaie: glugă, nădragi, scurteică, totul din lână creață. Și se puse să aştepte sub cerul liber, în copaci, sosirea nopţii. Toţi erau încredinţaţi că asta este cea mai gogonată nebunie dintre toate nebuniile lui de până atunci.

Dar în noaptea aceea coborâră lupii. Simţind miros de oaie, auzindu-le behăiturile și-apoi zărindu-le acolo sus, întreaga haită se opri la poalele copacului şi prinse a urla cu fălcile căscate în văzduh, înfometaţi, în vreme ce cu ghearele se agăţau de trunchi. şi iată că atunci, sărind din cracă în cracă, Cosimo se apropie de ei, iar lupii, văzând acea făptură, oaie şi om totodată, care sălta acolo sus ca o pasăre, încremeniră locului, cu boturile căscate. Până

când se auzi: „Bum! Bum“ şi două gloanţe li se înfipseră

drept în gâtlej. Două, zic, deoarece Cosimo avea la el o puşcă pe care o încărca din nou de fiecare dată, iar altă

puşcă stătea pregătită în fiece arbore. Deci, de fiecare dată se rostogoleau pe pământul îngheţat doi lupi ucişi.

Omorî astfel foarte mulți si, ori de câte ori trăgea, haitele făceau cale-ntoarsă, buimăcite, iar vânătorii alergau acolo unde auzeau urletele şi le veneau de hac.

Mai târziu, Cosimo povesti unele episoade ale acestei vânători de lupi în multe versiuni; eu nu pot spune care-i cea adevărată. Aşa bunăoară:

— Lupta se desfăşura cum nu se poate mai bine, când, apropiindu-mă de copacul unde se afla legată oaia, am găsit acolo trei lupi care izbutiseră să se cațăre pe crengi şi tocmai isprăveau de ospătat. Cum eram pe jumătate orb şi amețit de guturai, m-am târât până aproape de botul lor fără să bag de seamă. Lupii, văzând oaia asta ciudată care mergea în picioare printre crengi, se întoarseră spre ea, căscând fălcile încă roşii de sânge. Puşca mi-era descărcată, fiindcă, după atâtea focuri, rămăsesem fără

pulbere, iar la puşca pregătită în acel copac nici gând să

pot ajunge, căci lupii îmi tăiau calea. Stăteam pe o creangă secundară, mai plăpândă, însă deasupra mea aveam la îndemână alta, mai groasă. Am început să merg de-a-ndăratelea pe crenguţa mea, îndepărtându-mă

încet-încet de trunchiul copacului. Un lup mă urmă pas cu pas. Eu m-am agățat cu mâinile de creanga de deasupra, însă în același timp dădeam din picioare, prefăcându-mă

că merg pe creanga cea plăpândă; în realitate, stăteam suspendat. Și lupul, dus cu zăhărelul, se încredință că

poate înainta, până ce deodată crenguţa se îndoi sub el, în vreme ce eu, dintr-un salt, mă şi cățărasem pe creanga zdravănă de deasupra. Lupul se prăbuşi, mârâind înăbuşit ca un câine, şi-şi sfărâmâ oasele de pământ, rămânând mort pe loc.

— Dar ceilalţi doi lupi?

— ...Ceilalţi doi stăteau nemişcaţi, uitându-se țintă la mine, să vadă ce fac. Dintr-o singură mişcare mi-am scos gluga şi scurteica de oaie şi le-am aruncat-o. Unul dintre cei doi lupi, văzând că zboară pe deasupra-i o umbră albă

de miel, căută s-o apuce cu dinţii, însă cum se pregătise pentru o greutate mare, care însă nu era altceva decât un înveliş gol, se descumpăni şi îşi pierdu echilibrul, sfîrşind şi el prin a-şi rupe labele şi gâtul.

— A mai rămas unul...

— A mai rămas unul, dar fiindcă-mi scosesem blana, m-a apucat un strănutat dintr-alea care fac să se cutremure cerul. La răbufnirea aceea atât de neaşteptată, lupul începu în aşa hal să tremure, încât pică, săracul, din copac, frângându-şi grumazul ca şi ceilalţi doi.

Astfel istorisea fratele meu lupta dusă atunci noaptea... Ceea ce e sigur e că răceala cu care s-a ales, bolnăvicios cum era, cât pe-aci sâ-i fie fatală. Câteva zile s-a zbătut între viaţă şi moarte şi a fost îngrijit pe cheltuiala obştii din Ombrosa, în semn de recunoştinţă.

Zăcea întins într-un hamac, înconjurat de doctori care urcau şi coborau pe scări. Au fost chemaţi şi consultaţi cei mai buni medici din împrejurimi, şi care îi făceau clisme, care îi luau sînge, care îi puneau cataplasme cu muştar, care prisniţe. Nimeni nu mai vorbea despre baronul di Rondò ca despre un nebun, ci toţi îl proslăveau ca pe una dintre cele mai strălucite minţi şi mai uluitoare fenomene ale secolului.

Asta, atâta vreme cât a fost bolnav. După ce s-a însănătoşit, unii spuneau despre el că e înţelept ca odinioară, alţii că e nebun ca întotdeauna. Ce-i drept, nu mai săvârşi atâtea trăsnăi. Continuă să tipărească un săptămânal, care însă nu se mai intitula Monitorul bipezilor, ci Vertebratul raţional.

XXV

NU MAI ţin minte dacă în vremea aceea luase deja fiinţă

la Ombrosa o lojă masonică; eu am fost iniţiat în masonerie mult mai târziu, după primul război napoleonic, o dată cu o mare parte din burghezia înstărită

şi cu mica nobilime locală, aşa că nu prea ştiu care au fost primele raporturi dintre fratele meu şi loja masonică.

Referitor la cele de mai sus voi povesti un episod petrecut cam pe vremea aceea şi pe care mai multe mărturii îl confirmă.

Într-o zi sosiră la Ombrosa doi călători spanioli în trecere. Traseră la casa unui oarecare cofetar Bartolomeo Cavagna, cunoscut ca francmason. Se pare că spaniolii

s-ar fi legitimat ca aparţinând lojii masonice din Madrid, aşa că acesta îi duse seara să asiste la o şedinţă a masoneriei din Ombrosa, care pe atunci se întrunea la lumina torţelor şi lumânărilor într-o poiană din pădure.

Toate astea se ştiu mai mult din zvonuri şi presupuneri: sigur este că a doua zi, cei doi spanioli, de îndată ce îşi părăsiră gazda, fură urmăriţi de Cosimo di Rondò, care îi supraveghea din înaltul copacilor, fără să fie văzut.

Cei doi călători intrară în curtea unui han din afara

oraşului. Cosimo se piti în desişul unei glicine. La o masă

şedea un muşteriu care-i aştepta pe cei doi străini; faţa nu i se vedea, fiind acoperită de borul unei mari pălării negre. Cele trei capete, mai bine zis cele trei pălării, se aplecară peste mijlocul pătratului alb al feţei de masă: iar după o scurtă şuşoteală pe sub pălării, mâinile necunoscutului începură să scrie pe o fâşie de hârtie ceea ce îi dictau ceilalţi doi şi, după felul cum rânduia cuvintele unul sub altul, s-ar fi zis a fi o listă de nume.

— Bună ziua, domnii mei! zise Cosimo.

Cele trei pălării se ridicară, descoperind trei mutre cu ochii holbaţi către omul din glicină. Dar una din trei, cea cu borul lat, se aplecă îndată la loc, aproape să atingă

masa cu vârful nasului; fratele meu apucase însă să

zărească un chip care nu i se părea cu totul străin.

— Buenos dias a usted! 1 răspunseră cei doi străini.

E oare obiceiul locului ca cineva să se prezinte străinilor căzând din cer ca un porumbel? Sper că veţi binevoi să coborâţi de îndată şi să ne lămuriţi.

_____

1 Bună ziua, prea stimate! (span.)

— Cel care stă sus se află expus vederii din toate părţile, spuse baronul, în timp ce alţii se târăsc spre a-şi ascunde faţa.