M-am aplecat să sărut mâna mamei. M-a recunoscut numaidecât şi mi-a pus mâna pe creştet:
— Ah, ai sosit, Biagio...
Vorbea cu glas scăzut, când astmul nu o înăbuşea prea tare, dar curgător şi cu multă chibzuinţă. Ceea ce m-a izbit totuşi a fost felul în care am auzit-o adresându-i-se lui Cosimo, întocmai ca şi mie, de parcă s-ar fi aflat şi el acolo, la căpătîiul ei. Iar Cosimo, din copac, îi răspundea:
— E mult de când am luat doctorial, Cosimo?
— Nu, mamă, au trecut doar câteva minute, mai aşteaptă niţel, că deocamdată nu-ți poate face bine.
La un moment dat, ea zise:
— Cosimo, dă-mi o felie de portocală.
M-am arătat nedumerit. Dar am rămas şi mai mirat când l-am văzut pe Cosimo cum, întinzând pe fereastră, în odaie, un fel de harpon, luă de pe consolă o felie de portocală şi i-o puse mamei drept în mână.
Am băgat de seamă că pentru toate aceste lucruri mărunte ea prefera să i se adreseze lui Cosimo:
— Cosimo, dă-mi şalul!
Şi el, cu harponul, căută printre lucrurile azvârlite la întâmplare pe fotoliu, ridică şalul şi i-l întinse:
— Uite-l, mamă.
— Îți mulţumesc, fiule!
Îi vorbea tot timpul ca şi cum ar fi fost la un pas de dânsa, dar am observat că nu-i cerea niciodată ceea ce el n-ar fi izbutit să facă din copac. În asemenea cazuri mi se adresa numai mie sau femeilor din jur.
Noaptea, mama nu putea aţipi. Cosimo o veghea din copac, cu o candelă mică aprinsă pe un ram, ca ea să-l poată vedea chiar şi în întuneric.
La astm, cele mai grele clipe sunt dimineaţa. Singurul leac era să cauţi s-o distragi, iar Cosimo îi cânta din fluier vreo melodie sau imita cântecul păsărelelor, sau prindea fluturi, cărora le dădea drumul să zboare prin cameră, sau întindea ghirlande de glicine.
Ceea ce voi povesti s-a petrecut într-o zi însorită.
Cosimo, din copac, cu un castron, s-a apucat să facă
baloane de săpun, pe care le sufla înăuntru, pe fereastră, spre patul bolnavei. Mama văzu acele culori de curcubeu zburând şi umplând camera şi zise:
— Vai, ce joc mai e şi ăsta!
Şi ne-am simtit ca pe vremea când eram mici, iar ea dezaproba veşnic jocurile noastre, spunând că sunt uşuratice şi copilăroase. Acum însă, pare-se că pentru întâia oară, un joc de-al nostru îi făcea plăcere. Baloanele de săpun ajungeau până la obrazul ei, iar dînsa le spărgea suflând în ele şi zâmbea. Un balon poposi pe buzele ei, dar nu se sparse. Ne-am aplecat deasupra mamei. Lui Cosimo îi căzu castronul din mână. Mama murise.
După doliu, mai devreme sau mai târziu, urmează şi întîmplări vesele: este o lege a vieţii. După un an de Ia
moartea mamei, m-am logodit cu o fată de nobili din împrejurimi. A trebuit s-o iau cu frumosul şi cu binişorul, ca să-mi conving logodnica să vină să locuiască
la Ombrosa: îi era frică de fratele meu. Gândul că un om se mişcă printre frunze, că iscodeşte de la ferestre orice mişcare, că se iveşte tocmai când te-aştepți mai puţin o umplea de groază, cu atât mai mult cu cât nu-l văzuse niciodată pe Cosimo şi şi-l închipuia ca pe un fel de indian. Pentru a o lecui de asemenea teamă, am pus Ia cale un prânz în aer liber, sub copaci, la care l-am poftit şi pe Cosimo. Fratele meu mânca deasupra noastră, într-un fag, cu farfuriile pe o măsuţă improvizată, şi trebuie să
spun că, deşi nu avea obişnuinţa meselor în societate, s-a comportat foarte bine. Logodnica mea s-a mai liniştit, dându-şi seama că, în afară de faptul că stă în copaci, Cosimo e un om ca toţi ceilalţi oameni; totuşi a rămas cu o neîncredere de neînvins.
Chiar după ce, căsătoriţi, ne-am stabilit în vila din Ombrosa, se ferea din răsputeri nu numai să stea de vorbă
cu cumnatul său, dar chiar să-l şi vadă, cu toate că el, sărmanul, îi aducea de fiecare dată buchete de flori şi blănuri preţioase. Când ni s-au născut copiii şi au început apoi să crească, ei i-a intrat în cap că apropierea unchiului ar putea să aibă o proastă înrâurire asupra educaţiei lor.
Nu s-a arătat mulţumită până ce n-am reparat castelul bătrânei noastre moşii Rondò, nelocuit de multă vreme, şi până ce nu ne-am instalat pentru a sta acolo mai mult decât la Ombrosa, ca să nu aibă copiii de unde lua exemple rele.
Însuşi Cosimo începuse să bage de seamă că timpul trece şi cel dintîi semn fu faptul că basetul Optimus Maximus era pe cale de a îmbătrâni, din care pricină nu mai avea chef să se alăture haitelor de copoi în urmărirea vulpilor, nici nu-i mai cădeau cu tronc căţelele daneze sau ciobăneşti, de patru ori mai voinice ca el. Stătea mereu
ghemuit, ca şi cum pentru cele câteva degete de la pământ până la burta lui, când se ridica în picioare, nu mai merita osteneala de a se ţine drept. şi se întindea cât era de lung, de la cap la ceafă, la poalele copacului în care se afla Cosimo, înălțând o privire obosită spre stăpân şi abia-abia dând din coadă. Cosimo era deprimat: simţământul că
vremea trece îi strecura în inimă un fel de nemulţumire pentru viaţa pe care o ducea, mereu când sus, când jos, printre aceleaşi câteva crengi. şi nimic nu-l mai mulţumea pe deplin, nici vânătoarea, nici efemerele amoruri, nici cărţile. Nici el nu știa ce voia: apucat de năbădăi, se căţăra iute pe vârfurile cele mai plăpînde şi mai fragile, ca şi cum ar fi căutat alti copaci care să crească în vârful copacilor, să se urce şi mai sus.
Într-o bună zi, Optimus Maximus se arătă tulburat.
Părea că adulmecă un vânt de primăvară. Ridica botul, mirosea, se culca iar. în vreo două-trei rânduri se ridică
de jos, se învîrti de colo-colo, apoi se întinse iar la pământ. Deodată o luă la goană, pe urmă merse cu paşi mărunţi şi repezi, oprindu-se mereu să-şi tragă suflarea.
Cosimo îl urmă prin copaci.
Optimus Maximus apucă pe drumul spre pădure.
Părea că-n mintea lui are o ţintă foarte precisă, deoarece, chiar dacă se oprea, sau ridica un picior în dreptul vreunui trunchi, sau se odihnea cu limba scoasă privindu-şi stăpânul, repede se scutura şi o pornea din nou, farà şovăire. Mergea prin locuri nu prea des bătute de Cosimo, ba chiar aproape necunoscute, acelea fiind locurile de vânătoare ale ducelui Ptolemaico. Ducele Ptolemaico era foarte bătrân şi cu siguranţă că nu se mai ducea la vânătoare de multă vreme, însă pe domeniile sale nici un braconier nu putea pune piciorul, deoarece paznicii lui de vânătoare erau mulţi la număr şi veşnic cu ochii în patru, iar Cosimo, care mai avusese de-a face cu ei, prefera să se țină cât mai departe. Acum Optimus Maximus şi Cosimo intrau pe terenul de vânătoare al ducelui Ptolemaico, dar
nici unul, nici celălalt nu se gândea să zgornească din vizuină vreun vânat de preţ; basetul mergea urmând parcă
o tainică chemare, iar baronul era stăpânit de o curiozitate plină de nerăbdare, să descopere încotro se duce câinele.
Si iată că basetul ajunse într-un loc unde pădurea se sfîrşea şi începea o pajişte. Doi lei de piatră aşezaţi pe pilaştri ţineau în labe o stemă. De acolo, pare-se, începea un parc, o grădină, o porţiune mai privată a moşiei ducelui Ptolemaico, însă nu se aflau decât acei doi lei de piatră, şi dincolo de ei pajiştea, o pajişte nesfârşită, cu iarba măruntă şi verde, ce ţinea până hăt-departe, unde se zăreau înălțându-se nişte stejari întunecoşi. În spate, cerul era acoperit de un strat subțire de nori. Nici o pasăre nu cânta.
