— Maimuţoi răutăcios şi denaturat! şi se avântă în sus pe trunchiul castanului sălbatic dispărând din ochii ofiţerilor cu atâta iuţeală, încât aceştia crezuseră că o înghiţise pâmîntul.

Ajungând printre ramuri, Viola se pomeni față-n faţă

cu Cosimo. Se priviră cu ochi care aruncau flăcări, iar această mânie arzătoare le dădea un fel de puritate, ca de arhangheli. Păreau a fi pe punctul de a se sfâşia, când femeia exclamă:

— Oh, dragul meu! Aşa te vreau: gelos, necruţător!

Se şi aruncase în braţele lui, şi se sărutară, şi Cosimo nu mai ştiu nimic.

Ea i se undui în braţe, îşi dezlipi gânditoare obrazul de

al lui, apoi zise:

— Dar şi ei doi, ai văzut cât mă iubesc? sunt gata să

mă împartă între ei.

Cosimo făcu o mişcare ca pentru a se arunca asupra ei, apoi se ridică între ramuri, muşcă frunzele, se dete cu capul de trunchi:

— Sunt doi vierrrmi...!

Viola se depărtă de el. Avea iar faţa ei de statuie.

— Ai multe de învăţat de la ei!

Se întoarse şi coborî repede din copac.

Cei doi curtezani, uitând de rivalităţile trecute, socotiră că pentru ei cel mai nimerit lucru era să înceapă

să-şi extragă unul altuia ţepii. Donna Viola îi întrerupse:

— Repede, veniţi în trăsura mea!

Dispărură după pavilion. Trăsura plecă. Cosimo, în vârful castanului sălbatic, îşi îngropa fața în mâini.

Începu o perioadă de chinuri pentru Cosimo, dar şi pentru cei doi foşti rivali. Dar oare pentru Viola s-ar fi putut numi o perioadă de bucurii? Eu cred că marchiza îi chinuia pe ceilalţi numai fiindcă voia să se chinuie pe ea însăşi. Cei doi nobili ofiţeri, nedespărţiţi, se aflau mereu în preajma ei, pe sub ferestre sau invitaţi în salon, sau singuri în lungi popasuri la cârciumă. Ea îi măgulea pe amândoi şi le cerea mereu să se întreacă în noi dovezi de dragoste, iar ei, de fiecare dată, se declarau gata la orice şi erau dispuşi chiar nu numai să şi-o împartă între ei, dar s-o mai împartă şi cu alţii; şi în felul ăsta, o dată porniţi pe panta concesiilor, nu se mai puteau opri, mânați cum erau de dorinţa de a izbuti până la urmă s-o impresioneze şi să obţină împlinirea făgăduinţei; fiecare, fiind legat în acelaşi timp prin pactul de solidaritate cu rivalul său şi totodată mistuit de gelozie şi de speranţa de a-l înlătura şi, mai ales, de întunecata degradare în care simţea că se scufundă.

De fiecare dată când smulgea o nouă făgăduinţă

ofiţerilor de marină, Viola încăleca şi se ducea să i-o

povestească lui Cosimo.

— Auzi, ştii că englezul e dispus să facă aşa şi pe dincolo. Și napolitanul de asemeni... îi striga de cum îl descoperea ghemuit într-un copac.

Cosimo nu răspundea.

— Asta-i dragoste absolută, insistă ea.

— Scârboşenii absolute, voi toți laolaltă! răcnea Cosimo şi dispărea.

Acesta era modul chinuitor în care ajunseseră să se iubească, şi nu mai găseau calea mântuirii.

Nava amiral engleză ridică ancora.

— Dumneavoastră rămâneți, nu-i aşa? îi spuse Viola lui sir Osbert.

Sir Osbert nu se prezentă la bord: fu dat dezertor. Din solidaritate şi spirit de emulaţie, don Salvatore dezertă şi el.

— Au dezertat, îl anunţă Viola triumfătoare pe Cosimo. Pentru mine. Şi tu...

— Şi eu??? răcni Cosimo, aruncându-i o privire atât de fioroasă, încât Viola nu mai spuse nimic.

Sir Osbert şi Salvatore di San Cataldo, dezertori din marina respectivelor maiestăţi, îşi făceau veacul în circiumă, jucând zaruri, palizi, îngrijoraţi, fiecare încercând să-l cureţe pe celălalt de parale, în timp ce Viola atinsese culmea nemulţumirii de sine şi de tot ce o înconjura.

Încălecă şi porni spre pădure. Cosimo se afla într-un stejar. Ea se opri jos, în poiană.

— M-am plictisit.

— De ăia?

— De voi toți.

— Ah!

— Şi mi-au dat cele mai mari dovezi de dragoste.

Cosimo scuipă.

— ... dar nu-mi ajunge.

Cosimo îşi lăsă privirea asupra ei. Iar ea:

— Tu nu crezi că dragostea înseamnă dăruire totală, renunţare la propria ta ființă...

Stătea acolo, pe pajişte, mai frumoasă ca oricând, şi ar fi fost de ajuns o nimica toată din partea lui ca să-i spulbere răceala care abia îi înăsprea trăsăturile feței şi s-o aibă iarăşi în braţele lui... Ar fi putut să spună ceva Cosimo, orice, numai s-o ajute, de pildă: „Spune-mi ce-ai vrea să fac, sunt gata...“ Dar el, dimpotrivă, zise:

— Nu poate exista dragoste dacă partenerii nu sunt ei înşişi din toate puterile.

Viola făcu o mişcare de ciudă care era, totodată, şi de oboseală. Şi totuşi ar fi putut să-l înţeleagă, cum de fapt îl şi înţelegea, ba chiar avea pe buze cuvintele: „Tu eşti aşa cum te vreau...“ şi să se urce la el, pe loc... Dar îşi muşcă buzele şi spuse:

— Rămâi tu însuți, atunci, de unul singur.

„Dar în acest caz, nu mai are nici un sens să fiu eu însumi...“ ar fi vrut să spună Cosimo. Dar zise:

— Dacă îi preferi pe viermii ăia doi...

— Nu-ți permit să-mi disprețuiesti prietenii! ţipă ea, şi totuşi gândea încă: „Pentru mine exişti numai tu; din cauza ta fac tot ceea ce fac!“