ITALO CALVINO

BARONUL DIN COPACI

Traducere de

DESPINA MLADOVEANU

Cu o prezentare a autorului

Bucureşti, 1999

PREZENTARE

PRIMA EDIŢIE a Baronului din copaci a apărut la Editura Einaudi în iunie 1957. Peste aproape un deceniu, în 1965, Calvino a îngrijit o ediţie adnotată, destinată

şcolilor medii, ascunzându-se sub numele anagramatTonio Cavilla. Pentru această carte a scris Prefaţa reprodusă mai jos (aici a fost omis ultimul paragraf, scurt, ce se referea strict la textul - puţin redus - al ediţiei şcolare).

Prefaţa era precedată de această „Notă a editorului“,ce-i aparţine de fapt scriitorului: „Între el şi cartea sa,Italo Calvino a vrut să introducă personajul unuimeticulos profesor şi pedagog, Tonio Cavilla, care acomentat şi analizat textul cu detaşarea critică şiseriozitatea ce păreau autorului necesare".

Un băiat se suie într-un copac, se caţără printre ramuri, trece dintr-un arbore într-altul, hotărăşte că nu va mai coborî. Autorul cărţii nu a făcut decât să dezvolte această imagine simplă şi să o ducă până la ultimele sale consecinţe: protagonistul îşi petrece întreaga viață în copaci, o viaţă nicidecum monotonă, dimpotrivă, plină de aventuri, şi cu totul altfel decât cea a unui pustnic, dar menținând mereu între el şi semenii săi această minimă, deşi de neîntrecut distanţă.

De aici s-a născut o carte, Baronul din copaci, mai degrabă neobişnuită în literatura contemporană, scrisă în 1956-57 de un autor care atunci avea 33 de ani, o carte ce

se sustrage oricărei definiţii exacte, tot aşa cum protagonistul sare dintr-o ramură de stejar într-una de roşcov fiind mai greu de prins decât un animal sălbatic.

Umor, fantezie, aventură

Adevărata modalitate de a te apropia de această carte este, aşadar, de a o considera un fel de Alice în ţara minunilor sau Peter Pan sau Baronul Münchhausen, adică să-i recunoşti filiaţia din acei clasici ai umorului poetic şi fantastic, din acele cărţi scrise în joacă, şi care, prin tradiţie, sunt destinate rafturilor pentru copii. În aceeaşi bibliotecă tradiţională, aceste cărţi se află

alăturate adaptărilor pentru tineret din clasici înţelepţi, cum ar fi Don Quijote şi Gulliver; şi astfel, cărţi ai căror autori au dorit să redevină copii pentru a da frâu liber imaginaţiei dezvăluie o neaşteptată fraternitate cu cărţi pline de semnificaţii şi de învăţăminte despre care s-au scris biblioteci întregi, dar pe care copiii şi le fac ale lor prin situaţiile şi imaginile vizuale de neuitat.

E limpede că în spatele amuzamentului literar prezent în Baronul din copaci se simte amintirea - ba chiar nostalgia - lecturilor din copilărie, forfotind de personaje şi de cazuri paradoxale. Poţi descoperi de asemenea gustul acelor clasici ai povestirilor de aventuri, în care omul trebuie să învingă dificultăţile unei situaţii date, ale luptei cu natura (începând cu Robinson Crusoe, naufragiatul de pe insula pustie) sau ale unui pariu cu sine însuşi, ale depăşirii unei încercări (ca Phileas Fogg, care dă ocol lumii în 80 de zile). Aici însă, încercarea, pariul e ceva absurd şi incredibil; nu mai este acea identificare cu evenimentul care este prima regulă a cărţilor de aventuri, fie că e vorba de băiatul Mowgli, crescut de lupi în junglă

sau de ruda lui minoră, Tarzan, crescut printre maimuţe în copacii africani.

Fundal de secol XVIII

Baronul din copaci este, prin urmare, o povestire de aventuri, scrisă în joacă, dar jocul pare că se complică

uneori, transformându-se în altceva. Faptul că se desfăşoară în secolul al XVIII-lea oferă din principiu cărţii doar un scenariu de formă, pentru ca, în cele din urmă, Autorul să se cufunde în lumea evocată, spre a se proiecta cu totul în secolul al XVIII-lea. Atunci cartea lui tinde uneori să semene cu una scrisă în secolul al XVIII-lea (ţinând de acel gen special care a fost „povestirea filosofică“ precum Candide de Voltaire sau Jacques fatalistul de Diderot) şi uneori tinde să devină un roman despre secolul al XVIII-lea, un roman istoric în care, în jurul protagonistului, se desfăşoară cultura epocii Revoluţia Franceză, Napoleon...

„Povestire filosofică“, totuşi, nu este. Prin umorulinvenţiilor lor fantastice, Voltaire şi Diderot aveau desusţinut o teză intelectuală foarte precisă şi logicapolemicilor lor susţinea structura povestirii; în vreme ce,pentru autorul Baronului din copaci , mai întâi apare imaginea iar povestirea se naşte din logica ce leagă

desfăşurarea de imagini cu invenţiile fantastice.

Şi nu este nici un „roman istoric“. Aceşti aristocraţi şi

„iluminişti“, aceşti iacobini şi aceşti bonapartişti sunt numai figurinele unui balet. Chiar şi atitudinile morale (individualismul întemeiat pe voinţă, care-i însufleţeşte viaţa lui Alfieri) se proiectează ca nişte caricaturi ale unor oglinzi deformante. Cel mult, „romanul istoric“ rămâne pentru autorul acestei cărţi obiectul unei iubiri declarate neîncetat, dar pe care el ştie că n-o poate realiza, pentru că arborele literaturii nu suportă fructele care nu sunt de sezon.

Se poate stabili o nostalgică împletire de trimiteri, de pildă între Baronul din copaci şi Mărturisirile unui italian de Ippolito Nievo (altă carte ideală din raftul cu

literatură pentru tineret). Arcul vieţii lui Cosimo di Rondò se întinde aproape pe aceiaşi ani ca şi cel al lui Carlino di Fratta; nu lipseşte nici galeria acelor mici nobili de provincie, excentrici, între care unul îmbrăcat turceşte (ca în Nievo, renăscutul tată al lui Carlino); Viola poate fi socotită sora mai mică a Pisanei; şi ecourile Revoluţiei, Arborii Libertăţii, până şi întâlnirea cu împăratul Napoleon însuşi sunt elemente comune celor două cărţi.

Dar amintirea acelei viziuni a lumii, caldă, afectuoasă, pasionată a lui Nievo nu face decât să reliefeze stilizarea grotescă, seacă, ironică, plină toată de tâşniri şi de salturi ritmice proprie romanului Baronul din copaci.

Ne aflăm oare atunci în faţa unei „parodii“ a romanului istoric? Nu chiar. Autorul caută mereu să evite anacronismele intenţionate, caricaturile prea facile, savoarea divertismentului scolastic propriu parodiilor.

Pentru a fixa cu exactitate fundalul cărţii, trebuie să ne amintim că în ultimele decenii, istoricii italieni (în special cei din mediul torinez de la Editura Einaudi căruia îi aparţine Autorul) s-au ocupat mai cu seamă de perioada ce precede, însoţeşte şi urmează Revoluţiei franceze, de ecourile ei şi în istoria ideilor şi a literaturii din Italia, de

„iluminiştii“ şi de „iacobinii“ ce au constituit minorităţi intelectuale combative în toate ţările Europei. Baronul din copaci mai are şi această semnificaţie: invazia glumeaţă a Autorului în tabăra prietenilor lui studioşi.

Peisajul liguric

Materialul construcţiei, de provenienţă intelectuală, nu trebuie să ne facă să uităm că această carte ia naştere dintr-o imagine legată de amintiri din copilărie – băiatul care se caţără în copaci – adică îşi are primul impuls în ambianţa lirică a acelei „literaturi a amintirii“ ce ocupă un loc atât de mare în proza secolului XX. Momentele de abandon liric din partea Autorului, chiar dacă sunt rare şi

mereu controlate, nu numai că există, dar, fără ele, această carte nu s-ar fi născut, poate. În carte, aproape că

se ascunde o altă carte, mai discretă, de evocare nostalgică a unui peisaj prin compunerea, amplificarea, multiplicarea unor elemente disparate de memorie. Şi paginile lirico-peisagistice sunt cele care relevă o mai mare precizie vizuală şi lingvistică, sunt cele mai elaborate, în sensul unei scriituri muzicale, bogate şi exacte.

Romanul se desfăşoară într-o ţară imaginară, Ombrosa, dar ne dăm seama curând că această Ombrosa se găseşte într-un loc oarecare de pe ţărmul liguric. Din datele autobiografice ale Autorului, ştim că el este din San Remo, că în orăşelul ligur şi-a petrecut copilăria şi tinereţea până imediat după război; din alte scrieri ale autorului legătura sa cu locul natal este întreţinută şi de amintiri mai de demult (o veche familie localnică de mici proprietari de pământ), de apropierea de natură (revine în multe povestiri personajul bâtrânului tată, mare vânător, pasionat cultivator, întors în satul său, după ce a colindat prin lume cu profesia lui de agronom), de o tradiţie familială laică, mazzinină, legată de raţionalismul secolului XVIII-XIX: şi iată că multe elemente ale cărţii sunt nu nişte suprapuneri culturale, ci parte constitutivă a memoriei Autorului (şi poate după aceea integrate de câteva lecturi de istorie locală).

Dar tot acest peisaj geografic şi ideal aparţine trecutului: ştim că Litoralul, după război, a devenit de nerecunoscut din pricina modului haotic în care s-a umplut cu grupuri de case orăşeneşti, până ce s-a transformat într-o întindere de ciment; ştim că speculaţiile economice şi un hedonism uşuratic domină raporturile umane ale unei mari părţi din societatea noastră. Şi din toate aceste elemente însumate laolaltă putem înţelege originea lirică a cărţii, primul impuls al invenţiei poetice.

Plecând de la o lume care nu mai există, Autorul se

întoarce la o lume ce n-a existat vreodată, dar care conţine nuclee de ceea ce a fost şi de ceea ce ar putea fi, alegoriile prezentului, întrebările despre propria experienţă.

Căutarea unei morale

Astfel, fuga din prezent spre reevocarea lumii infantile se leagă de o înrădăcinare în prezentul pe care-l face răspunzător de ceea ce a învăţat trăind. La 33 de ani, în vreme ce imboldul vital al tinereţii este încă puternic, Autorul simte prima iluzie a unei maturităţi, a unui cîştig de experienţă: poate că astfel se explică tonul sentenţios pe care, uneori, îl ia cartea, de parcă intenţia sa ar fi definirea unei morale de viaţă.

Chiar şi această direcţie este doar sugerată, nu aprofundată. Acest băiat care se refugiază în copaci vrea să fie un erou al neascultării, un fel de Gian Burasca1 pe fondul furtunii ce a cuprins o lume întreagă? Prima lecţie pe care am putea-o trage din carte este că neascultarea capătă sens doar atunci când devine o disciplină morală

mai riguroasă şi mai greu accesibilă decât cea faţă de care ne revoltăm. Dar nu exagerăm prea tare, încărcând de semnificaţii o carte ce se voia a fi doar glumeaţă?

_____

1Nelu Furtună

Autorul ne spune multe, ca şi când toate ar fi esenţiale, dar la sfârşit esenţială rămâne doar imaginea pe care ne-a propus-o el: omul care trăieşte în copaci. Este alegoria poetului, a felului său de a trăi suspendat în lume? Şi, în particular, este alegoria „neangajării“? Sau, dimpotrivă, a „angajării“? Raţionalismul secolului al XVIII-lea este din nou propus ca ideal actual sau este ironizat la fel cum Ariosto şi Cervantes îşi băteau joc de viaţa cavalerească? Sau Cosimo vrea să propună o nouă