Din corturile şi de sub acoperişurile de crengi ale colibelor se stârni un mormăit, apoi izbucniră glasuri, sudălmi, iar în cele din urmă exclamaţii de uimire, întrebări:

— Aur? Argint?

— N-am văzut prea bine, le răspunse Cosimo. După

miros, aş zice că-i vorba de o cantitate de peşte sărat şi de brînză de oi!

La cuvintele acestea toţi oamenii din pădure se sculară. Cei care aveau puşti de vânătoare îşi luară

puştile, alţii puseră mâna pe topoare, suliţe, sape, lopeţi, dar mai ales înhăţară vase ca să încarce prada, ba chiar şi coşuri desfundate, şi saci înnegriţi de cărbune. Şi porniră

în mare alai:

— Hura! Hota!

Chiar şi femeile coborau cu coşuri goale pe creştet, şi copiii, cu saci pe cap, ca nişte glugi, ținând în mâini torțe aprinse. Cosimo mergea înaintea lor, sărind din pinul de pădure în măslin, din măslin în pinul maritim...

Erau gata să cotească pe după pintenul stîncii, dincolo de care se căsca peştera, când, în vârful unui ficus cu tulpina răsucită, răsări umbra albă a unui pirat, care ridică

iataganul şi dădu alarma urlând. Din câteva salturi, Cosimo fu însă pe o creangă deasupra lui şi-i propti sabia în şale, până ce piratul, zbătându-se, se azvârli în prăpastie.

În peşteră se ţinea o adunare a căpeteniilor de pirați, (în forfota aceea a descărcării mărfurilor, Cosimo nu

băgase de seamă că piraţii rămăseseră acolo.) Auzind strigătul santinelei, ieşiră din vizuină şi se văzură

înconjuraţi de hoarda aceea de bărbaţi şi de femei, cu fețe pline de funingine, cu saci pe cap, înarmaţi cu lopeți.

Ridicară iataganele şi se năpustiră înainte pentru a-şi croi drum.

— Hura! Hota!

— Insalati!

Lupta începu. Numărul cărbunarilor era mai mare, dar piraţii erau mai bine înarmaţi. Oricum însă, se ştie că, împotriva iataganelor, cu nimic nu-i mai lesne să lupţi decât cu lopeţile. Ding! Ding! Şi lamele marocane se retraseră toate ştirbite. Puştile de vânătoare făceau doar fum, bubuiau, şi încolo nimic altceva. Unii dintre pirați (pare-se ofiţeri) aveau puşti foarte frumoase la vedere, toate damaschinate, dar în peşteră cremenea trăsese umezeală şi nu se aprindea. Cei mai dezgheţaţi dintre cărbunari îi loveau în cap cu lopeţile pe ofiţerii pirați, ca să-i zăpăcească şi să le ia puştile. Dar, ocrotiţi de turbanele lor uriaşe, aceştia îndurau loviturile, ce cădeau atenuate ca în puful unei perne. Ar fi tost mai nimerit să-i izbească în stomac, fiindcă umblau cu buricul gol.

Băgând de seamă ca singurele lucruri ce se aflau din belşug acolo erau pietrele, cărbunarii începură să arunce cu pietre. Maurii se repeziră atunci şi ei la pietre; lupta cu pietre căpătă astfel un aspect mai ordonat, dar, întrucât cărbunarii căutau să intre în peşteră, ațâțaţi din ce în ce de mirosul de pește sărat ce le gâdila nările, iar berberii căutau să fugă spre mare, spre şalupa legată de ţărm, celor două tabere le lipseau de fapt temeiuri serioase de încăierare.

La un moment dat, în urma unui asalt, cărbunarii îşi croiră drum spre peşteră. Mahomedanii rezistau încă sub grindina de pietre, când deodată văzură că drumul spre mare era liber. Aşadar, ce le mai rămânea de făcut? Mai bine să înalțe pânzele şi să plece.

Ajunşi la barca lor, trei pirați, toţi nobili ofiţeri, se grăbiră să întindă pânzele. Făcând un salt din pinul de lângă ţărm, Cosimo coborî pe catarg, se agăţă de traversa vergii şi, de acolo de sus, ținându-se cu genunchii bine încleştaţi, scoase sabia din teacă. Cei trei pirați ridicară

iataganele. Fratele meu. făcând o fentă la dreapta, alta la stânga, îi ţinu în şah pe toți trei. Barca, aflată încă la ţărm, se înclina când într-o parte, când în cealaltă. În clipa aceea răsări luna şi sclipiră atât sabia dăruită de baron fiului său cât şi iataganele mahomedanilor. Fratele meu îşi dădu drumul de-a lungul catargului şi îşi înfipse spada în pieptul unui pirat, care se prăbuşi peste bord. Sprinten ca o şopârlă, el se urcă din nou, apărându-se de atacurile celorlalţi, apoi coborî iar şi străpunse cu sabia încă un pirat; se căţăra iarăşi, urmă o scurtă încăierare cu cel de-al treilea pirat şi, din două mişcări, îl străpunse.

Cei trei ofiţeri mahomedani zăceau pe spate, jumătate în apă, jumătate afară, cu bărbile pline de alge. Ceilalţi pirați zăceau la gura peşterii, fără cunoştinţă, din pricina loviturilor cu pietre şi cu lopeţile. Căţărat încă pe catargul bărcii, Cosimo privea triumfător în jur, când deodată îl văzu năpustindu-se afară din peşteră, ca o mâță

cu coada în flăcări, pe Cavalerul avocat, care până atunci stătuse ascuns. Cavalerul o rupse la fugă pe plajă, cu capul în piept, ajunse la barcă, îi făcu vânt desprinzând-o de ţărm, sări înăuntru şi, înșfăcând lopeţile, începu să

vâslească din răsputeri spre larg.

— Cavalere, ce faci? Eşti nebun? îi strigă Cosimo din vârful catargului. Întoarce-te la ţărm. Încotro ne ducem?

Aş, de unde! Era limpede că Enea Silvio Carrega voia să ajungă din urmă nava piraţilor, ca să se pună la adăpost. Trădarea lui fusese iremediabil descoperită, aşa încât, dacă rămânea pe uscat, ar fi sfârşit fără doar şi poate în ştreang. De aceea vâslea, vâslea, iar Cosimo, deşi mai ţinea în mână sabia, iar bătrânul era dezarmat şi nevolnic, nu ştia nici el singur ce să facă. De fapt, nu-i

făcea plăcere să folosească violenţa împotriva unui unchi, şi-apoi, ca să ajungă la el, ar fi trebuit să coboare de pe catarg în barcă, iar problema dacă a coborî într-o barcă

echivala sau nu cu a coborî pe pământ sau dacă nu cumva încălcase legile lăuntrice pe care şi le impusese, sărind de pe un arbore cu rădăcini pe arborele unei nave, era prea complicată pentru clipa aceea. Aşa încât nu schiţă nici o mişcare, ci îşi încolăci picioarele în jurul catargului şi porni pe valuri, în timp ce o adiere uşoară umfla pânza, iar bătrânul vâslea de zor spre larg.

Auzi un lătrat. Avu o tresărire de bucurie. Câinele Optimus Maximus, pe care în timpul luptei îl pierduse din ochi, stătea acolo, ghemuit în fundul bărcii, şi se gudura ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic. La urma urmelor, îşi zise Cosimo, nici n-avea de ce să se necăjească chiar aşa de tare: se afla în familie, cu unchiul, cu câinele său, mergea cu barca, ceea ce, după atâția ani de trai prin copaci, era o distracţie plăcută.

Pe mare era lună. Bătrânul obosise. Vâslea anevoie, plângea; apoi începu să spună:

— Ah, Zaira!... Ah, Alah, Alah, Zaira!... Ah, Zaira, inşalah…

În mod inexplicabil, vorbea turceşte şi repeta printre lacrimi acest nume de femeie, pe care Cosimo nu-l auzise niciodată.

— Ce tot spui, cavalere? Ce te-a apucat? Încotro mergem? îl întrebă el.

— Zaira... Ah, Zaira!... Alah, Alah!... striga bătrânul.

— Cine e Zaira, cavalere? Crezi că pe-aici mergi la Zaira?

Iar Enea Silvio Carrega încuviinţa dând din cap, şi vorbea turceşte printre lacrimi, şi striga spre lună acel nume.

În legătură cu această Zairă, mintea lui Cosimo începu să macine tot felul de presupuneri. Poate că urma să i se dezvăluie cea mai adâncă taină a acelui bătrân sfios şi

enigmatic. Dacă, îndreptîndu-se spre nava piraţilor, cavalerul intenţiona să ajungă la Zaira aceea, atunci înseamnă că era vorba de o femeie care trăia acolo, pe acele meleaguri otomane. Poate că toată viaţa lui fusese dominată de dorul după această femeie, poate că ea era imaginea fericirii pierdute, pe care el o urmărea crescând albine şi trasând canale. Poate că era o amantă, sau o soţie pe care o avusese acolo, departe, în grădinile din ţările acelea de peste mare, sau, şi mai de necrezut, o fiică, o fiică a lui, pe care n-o mai văzuse de copilă. Ca s-o găsească, încercase ani de zile să intre în legătură cu vreo corabie turcească sau maură, din cele care nimereau în porturile noastre, iar în cele din urmă i-o fi adus veşti despre ea. Poate aflase că e sclavă şi, ca s-o răscumpere, acceptase să dea informaţii privitoare la ruta tartanelor din Ombrosa. Sau era vreo veche datorie pe care trebuia s-o achite, pentru ca piraţii să-l primească între ei şi să-l îmbarce pentru țara Zairei.

Acum, dat în vileag, iată-l silit să fugă din Ombrosa, iar berberii nu mai puteau refuza să-l ia cu ei şi să-l ducă

la Zaira. În vorbele lui sacadate şi ciuntite se amestecau accente de speranţă, de rugă şi chiar de teamă: teama că

nu se afla pe drumul cel bun, că altă nenorocire ar putea să-l despartă de fiinţa iubită.

De-abia mai putea vâsli, când se apropie o umbră: altă

barcă berberă. Poate că cei de pe navă auziseră zgomotul luptei de pe ţărm şi piraţii trimiteau cercetaşi.

Cosimo coborî la jumătatea catargului, ca să se ascundă după velă. În schimb, bătrânul începu să strige în limba francă să-l ia şi pe el, să-l ducă pe navă, şi întindea braţele. Într-adevăr, dorinţa îi fu îndeplinită: doi ieniceri cu turbane, îndată ce le veni la îndemână, îl înșfăcară pe bătrân de spate, îl ridicară, uşor cum era, si-l traseră în barca lor. Din ciocnirea aceasta, barca în care se afla Cosimo fu împinsă înainte, vela prinse vânt, şi astfel fratele meu, care se şi vedea mort, scăpă şi nu fu

descoperit.

Îndepărtîndu-se cu ajutorul vântului, la urechea lui Cosimo ajunseseră dinspre nava piraţilor glasuri ce păreau că se ceartă. Un cuvânt rostit de mauri ce suna a

„ghiaur“, precum şi vocea bătrânului, care tot repeta ca un om îndobitocit: „Ah, Zaira!“, nu mai lăsau nici o îndoială asupra primirii făcute cavalerului. Desigur, îl socoteau răspunzător pentru moartea unora dintre ai lor şi-l acuzau de trădare... Deodată un urlet spintecă

văzduhul, urmă o bufnitură, apoi se făcu linişte. Lui Cosimo îi veni în minte, limpede de parcă o şi auzea, vocea tatălui său când striga: „Enea Silvio! Enea Silvio!“

alergând după el pe câmp, şi îşi ascunse faţa în faldurii velei.