— Dumneavoastră l-aţi văzut?

— Noi? Păi cine l-a văzut vreodată?

— Dar măcar sunteţi siguri că există?

— Ei, asta-i bună! Sigur că există. Şi chiar dacă n-ar exista...

— Dacă n-ar exista?...

— Ar fi acelaşi lucru. Ah, ah, ah!

— Păi toţi zic...

— Vezi bine că aşa trebuie să zică: cel care fură şi omoară pretutindeni e fiorosul bandit Gian dei Brughi!

Am vrea să-l vedem şi noi pe cel care se îndoieşte de asemenea lucru!

— Ei, măi copile, ai avea tu oare curajul să

te-ndoieşti?

În cele din urmă, Cosimo înţelese că frica faţă de Gian dei Brughi, ce sălăşluia în inimile oamenilor, jos, în vale, cu cât urcai sus, spre pădure, cu atât se transforma într-o atitudine plină de neîncredere şi nu de puţine ori de-a dreptul batjocoritoare.

Curiozitatea de a-l întâlni îi cam trecu lui Cosimo, deoarece pricepu că oamenilor cu experienţă nu le păsa nici cât negru sub unghie de Gian dei Brughi. Însă chiar atunci se întîmplă să-l întâlnească.

Într-o după-amiază, Cosimo se cocoţase în vârful unui nuc şi citea. De la o vreme ducea dorul cărţilor: te plictiseşti să stai ziulica întreagă cu puşca întinsă, aşteptând să-ţi pice vreun cintezoi.

Aşadar, citea Gil Blas de Lesage, ţinând într-o mână

cartea, iar în cealaltă puşca. Optimus Maximus, căruia nu-i plăcea că stăpânu-său citeşte, se învîrtea de colo-colo, străduindu-se din răspunderi să-l distragă: aşa, de pildă, lătra la un fluture, vrând să vadă dacă izbuteşte să-l facă să îndrepte puşca într-acolo.

Şi iată că dinspre poalele munţilor, pe o potecă venea, alergând şi gîfâind, un om bărbos şi prost îmbrăcat, fără

arme, iar în urma lui goneau doi zbiri, cu săbiile scoase din teacă şi strigând:

— Puneţi mina pe el! E Gian dei Brughi! Slavă

Domnului, l-am dibuit!

Banditul se îndepărtase binişor de zbiri, dar dacă mai continua să se mişte stângaci, ca unul căruia îi este teamă

să nu greşească drumul sau să nu cadă în vreo capcană,

avea să fie ajuns din urmă curând. Nucul lui Cosimo nu oferea nici un punct de sprijin celui care ar fi vrut să se caţăre, dar Cosimo avea la el, prinsă de o creangă, o frânghie din acelea pe care le căra veşnic în spate ca să

biruie orice obstacol. Aşa că azvârli în jos unul dintre capetele funiei, iar pe celălalt îl înnodă de creangă.

Banditul, când văzu funia aceea picându-i aşa, plocon, îşi frământă o clipă mâinile, cuprins de nesiguranţă, apoi se agăţă de ea şi se cătără la iuţeală, dovedindu-se a fi unul dintre acei oameni nesiguri de sine şi impulsivi, sau impulsivi şi nesiguri de sine, care veşnic par că nu ştiu să

prindă momentul potrivit, dar, în schimb, îl nimeresc de fiecare dată.

Sosiră şi zbirii, însă între timp frânghia fusese trasă

sus, iar Gian dei Brughi stătea alături de Cosimo, între crengile nucului. Era pe-acolo o răspântie; urmăritorii o luară unul într-o parte, celălalt în alta, apoi se întâlniră

din nou, nemaiştiind încotro s-o apuce. Şi iată că dădură

peste Optimus Maximus, care se gudura prin locurile acelea.

— Ei, zise unul dintre zbiri către celălalt, – ăsta nu-i câineie feciorului baronului, ăla de umblă prin copaci?

Dacă băiatul e cumva pe-aici pe aproape, ar putea să ne pună pe urmele lui.

— Iată-mă-s colea sus! strigă Cosimo. Dar strigătul lui nu venea din nuc, unde fusese mai înainte şi unde stătea ascuns banditul: cât ai clipi, el sărise într-un castan din faţă, aşa că zbirii înălţară iute capul în partea aceea, fără

să mai cerceteze copacii din jur.

— Ziua bună, domnia-ta, ziseră ei, nu cumva l-aţi văzut fugind pe banditul Gian dei Brughi?

— Nu ştiu cine era, răspunse Cosimo, dar dacă sunteti în căutarea unui omuleţ care alerga, apoi luaţi-o în partea aceea, către torent.

— Un omuleţ? Păi e un munte de om, care te bagă-n răcori...

— Se poate, însă de aici de sus toţi păreţi mici...

— Mulţumim, stăpâne! şi o zbughiră în jos, spre torent.

Cosimo se întoarse în nuc şi începu iar să citească Gil Blas. Gian dei Brughi stătea tot acolo, palid, cu părul şi barba zbârlite şi roşii, în care i se încâlceau frunze uscate, coji de castane şi ace de pin. Îl măsura din ochi pe Cosimo, doi ochi verzi, rotunzi, cu privirea rătăcită: urât mai era, tare urît...

— Au plecat? se hotărî să întrebe.

— Da, da, răspunse Cosimo, politicos. Dumneavoastră

sunteti banditul Gian dei Brughi?

— Cum de mă cunoşti?

— Eh, aşa, după faimă.

— Iar dumneata eşti ăla care nu coboară deloc din copaci?

— Da’ de unde ştiţi?

— De, şi eu tot după faimă, stiţi, umblă zvonul...

Se priviră curtenitor, ca două persoane de seamă care se întâlnesc din întâmplare şi sunt bucuroase că nu sunt necunoscute una alteia.

Cosimo nu ştia ce să mai spună, aşa că se apucă să