Se aduna lume:
— Gian dei Brughi? El era? L-aţi văzut bine?
— El era! El era! Avea o mască pe obraz, un ditamai pistolul, iar în spatele lui stăteau alţi doi bandiţi mascaţi şi el le comanda! Era Gian dei Brughi!
— Şi unde-i? Unde s-a dus?
— Eh, asta-i bună, prinde-l dacă poţi pe Gian dei Brughi! Cine ştie unde-o fi la ceasul ăsta!
Sau altă dată, cel care striga era un drumeţ lăsat în mijlocul drumului, jefuit de tot ce avusese asupra lui: cal, pungă, manta şi calabalâc:
— Ajutor! Hoţii! Gian dei Brughi!
— Cum s-a întâmplat? Spuneţi-ne!
— A sărit de colo, negru, bărbos, cu puşca întinsă spre mine, şi puţin a lipsit să nu fiu acuma mort!
— Hai, repede, să-l urmărim! Încotro a şters-o?
— Pe aici! Ba nu, poate pe-acolo! Fugea ca vântul!
Lui Cosimo i-a intrat în cap să-l vadă pe Gian dei Brughi. Colinda pădurea în lung si-n lat, pe urma iepurilor şi a păsărilor, asmuţind basetul:
— Caută, adulmecă, Optimus Maximus!
Dar cel pe care ar fi vrut să-l scoată din vizuină era banditul în came şi oase, şi nu atât pentru a-i face sau a-i spune ceva, ci doar pentru a vedea cu ochii lui o fiinţa atât de faimoasă. Totuşi nu izbutise să-l întâlnească, nici
chiar stând la pândă toată noaptea: „înseamnă că n-a ieşit noaptea asta“, îşi zicea Cosimo; însă dimineaţa, într-o parte sau alta a văii, dădea peste un pâlc de oameni în pragul vreunei case ori la un colţ de uliţă, care pălăvrăgeau despre un nou jaf. Cosimo alerga degrabă
într-acolo şi ciulea urechile să audă ce îndrugă lumea.
— Da’ tu, care stai veşnic cocoţat prin copaci în pădure, tu nu l-ai văzut niciodată pe Gian dei Brughi? îl întrebă odată cineva.
Cosimo se ruşină din cale-afară:
— Păi... cred că nu...
— Cum vrei să-l vadă? se amestecă altul. Gian dei Brughi are ascunzişuri neştiute de nimeni şi umblă pe drumuri necunoscute de nimeni!
— Cu preţul de răscumpărare ce s-a pus pe capul lui, ăl de-l înhaţă ştiu că are din ce trăi o viaţă întreagă!
— Da! Numai că ăi care ştiu cu adevărat unde se află
banditul, ăia au şi ei socotelile lor cu justiţia, aproape tot atâtea cât şi el, şi dacă îi pune dracu’ să crâcnească, apăi sfîrşesc împreună cu el în ştreang!
— Gian dei Brughi! Gian dei Brughi! Oare el o fi cel care săvârşeşte toate tâlhăriile astea?
— Du-te-ncolo! Păi are atâtea în seama lui, că dacă ar izbuti să se dezvinovăţească de zece jafuri, până la urmă
tot ar fi spînzurat pentru al unsprezecelea!
— A tâlhărit prin toate pădurile de pe-aici!
— În tinereţe l-a ucis chiar pe şeful bandei lui!
— Şi a fost urmărit chiar de către bandiţi!
— De-aia s-a şi refugiat prin părţile noastre.
— Pentru că noi suntem oameni prea cumsecade.
Orice nouă ştire, Cosiino se ducea s-o comenteze cu căldărarii. Între oamenii aciuaţi în pădure se găsea pe atunci o întreagă faună de negustori ambulanti dubioşi: căldărari, împletitori de scaune, culegători de zdrenţe, o lume pestriţă ce dădea târcoale caselor, chibzuind ziua la furtul ce urma să-l făptuiască noaptea. În pădure aveau nu
atât atelierele, cât tainiţele, unde-şi doseau lucrurile furate.
— Ştiţi că astă-noapte Gian dei Brughi a atacat o trăsură?
— Zău? De! Orice e cu putinţă...
— A oprit caii din galop, înhăţându-i de frâu!
— Eh, ori nu era el, ori în loc de cai erau greieri...
— Ce tot vorbeşti? Nu crezi c-a fost Gian dei Brughi?
— Ba da, cum să nu! Ce-ţi veni? Fără doar şi poate că
era Gian dei Brughi!
— He-he, şi de câte nu-i în stare Gian dei Brughi!...
— Vai, vai, vai!
Auzind vorbindu-se atâtea pe socoteala lui Gian dei Brughi, Cosimo nu mai înţelegea nimic şi-o pornea într-altă parte a pădurii, să asculte acolo trăncănelile altui grup de hoinari.
— Spuneţi-mi, după părerea dumneavoastră, lovitura de azi-noapte, cea cu trăsura, a fost dată de Gian dei Brughi, nu?
— Toate loviturile sunt ale lui Gian dei Brughi, când reuşesc. Nu ştii?
— De ce: „când reuşesc“?
— Fiindcă atunci când nu reuşesc, înseamnă că-s într-adevăr ale lui Gian dei Brughi...
— Ah, ah... Nepriceputul ăla!...
Cosimo nu mai înţelegea nimic. Gian dei Brughi, un nepriceput? Ceilalţi să grăbeau atunci s-o întoarcă:
— Ba nu, nu; e un bandit care i-a băgat pe toţi în sperieţi!