— Ba da, pe cel mare, răspunse tata, dar, vai, ce întâmplare, e dus la vânătoare.
Și nu mințea, deoarece în vremea aceea Cosimo se afla în pădure, veşnic cu puşca în mână, pândind iepurii şi sturzii. Puşca i-o procurasem eu: puşca aceea uşoară, pe care Battista o folosea împotriva şobolanilor şi pe care ea, de câtva timp, lăsând vânătorile, o dăduse uitării, agăţată
într-un cui.
Contele întrebă despre vânatul ce se găsea prin împrejurimi. Baronul răspunse menținându-se la generalităţi, întrucât, cum n-avea pic de răbdare şi nu dădea atenţie lumii înconjurătoare, nu ştia să vâneze.
Atunci am intervenit eu, cu toate că-mi interzisese să mă
amestec în discuţiile celor mari.
— Ce ştii tu din toate astea, aşa mititel cum eşti?
întrebă contele.
— Eu adun dihăniile doborâte de fratele meu şi i le duc în... cât p-aci să spun şi unde, dar tata mi-o reteză:
— Cine te-a poftit să intri în vorbă? Du-te şi te joacă!
Ne aflam în grădină şi se înserase, însă, fiind vară, era încă lumină. Şi iată-l pe Cosimo venind netulburat prin platani şi ulmi, în cap cu căciula-i din blană de pisică, având puşca pe un umăr şi o suliţă pe celălalt, iar în picioare ghetre.
— Ei, ei! zise contele, înălțând capul şi rotindu-şi privirea ca să vadă mai bine; apoi întrebă înveselit: Cine-i acolo? Cine-i acolo sus în copaci?
— Ce, ce anume? Zău dacă pricep ceva... Vi s-o fi părut... zise tata fără să privească în direcţia arătată, ci în ochii contelui, ca şi cum voia să se asigure că musafirul vede bine.
Între timp, Cosimo ajunsese chiar deasupra creştetelor noastre şi se opri pe o creangă, cu picioarele larg desfăcute.
— A, da, e fiul meu, e Cosimo, sunt copii; ca să-mi facă o surpriză, vedeţi, s-a cocoţat acolo sus în vârf...
— E cel mare?
— Da, da, dintre cei doi băieţi, el este cel mai mare, însă doar cu puţin; deocamdată, ştiţi, amândoi sunt tot copii, se joacă...
— Totuşi se pricepe bine să umble pe ramuri. Ba şi cu un adevărat arsenal în spate...
— Eh! Se joacă! şi făcând o teribilă sforţare de a se preface, din care cauză se aprinse la faţă, strigă: – Ce faci acolo sus? Ai? N-ai de gând să cobori? Haide, vino să-l saluţi pe domnul conte!
Cosimo îşi scoase căciula de blană de pisică şi făcu o plecăciune:
— Respectele mele, domnule conte.
— Ha, ha, ha! râse contele. Bravo, bravo ţie! Lăsaţi-l să stea sus, lăsaţi-l să stea sus, monsieur Arminio! Foarte curajos tânărul ăsta, care umblă prin copaci, şi râse iar.
Iar tânărul conte, neghiobul acela, făcu:
— C’est très original ça; şi nu era în stare decât să
repete: C’est très original! 1
_____
1 Ah, ce original e! (fr.)
Cosimo se aşeză pe cracă. Tata schimbă vorba, şi pălăvrăgea, pălăvrăgea, încercând să abată atenţia contelui. Numai că acesta ridica din când în când ochii, iar frate-meu era tot acolo, fie în acelaşi copac, fie într-altul, curăţându-şi puşca sau ungându-şi cu grăsime ghetele ori punìndu-si pe el flanela cea groasă, deoarece se lăsa noaptea.
— Ah, ia priveşte! Băiatul poate să facă orice acolo sus în vârf! Ah, ce mult îmi place! Ah, cu primul prilej am să povestesc la Curte! Am să-i spun fiului meu.
episcopul! Am să-i spun mătuşi-mii, principesa!
Tata plesnea de furie. şi, colac peste pupăză, îl mai chinuia şi alt gând: n-o mai vedea pe fiică-sa şi băgă de seamă că dispăruse şi tânărul conte.
Cosimo, care se depărtase, pornind într-una dintre raitele sale de recunoaştere, se întoarse cu sufletul la gură:
— L-a apucat sughiţul! L-a apucat sughiţul!
Contele se posomorî:
— Oh, ce neplăcut! Fiul meu suferă tare mult de sughiț. Du-te, tinere, du-te şi vezi dacă nu-i trece. şi spune-le să vină înapoi.
Cosimo o porni de îndată pe crengi, dar se întoarse gâfâind şi mai şi decât prima oară:
— Se fugăresc. Ea vrea să-i vâre o şopârlă vie după
gât ca să-i treacă sughiţul, dar el nu se lasă!
Și o rupse din nou la fugă, să vadă ce se întâmplă. Aşa ne-am petrecut seara aceea la vilă, la drept vorbind destul de puţin deosebită de alte seri; Cosimo participa indirect la viaţa noastră, de astă dată însă şi cu oaspeţi, deci, spre ruşinea părintelui nostru, vestea despre purtarea ciudată a fratelui meu avea să se răspândească pe la Curţile din Europa. Ruşine lipsită de temei, deoarece contele d’Estomac îşi făcu o părere bună despre familia noastră şi astfel sora noastră Battista se logodi cu tânărul conte.
X
