Astfel, ba mâncând ceea ce vâna, ba făcând oarecare schimburi în natură cu ţăranii, ca să-şi procure niscai

fructe şi zarzavaturi, o scotea la capăt destul de bine, fără

a avea nevoie să i se trimită ceva de acasă. Într-o zi aflarăm că bea lapte proaspăt în fiecare dimineaţă; se împrietenise cu o capră care se căţăra pe o creangă de măslin, într-un loc lesnicios, la două palme de pământ. Ba capra nici nu se căţăra propriu-zis, ci se cocoţa cu picioarele din spate, aşa încât Cosimo, aplecându-se cu o găleată în mână, o mulgea. Tot astfel se învoise şi cu o găină, una roşie, padovană, foarte cumsecade. Îi făcuse un cuibar de nimeni ştiut în scorbura unui trunchi şi, o zi da, una nu, găsea în cuibar un ou, pe care-l bea, după ce mai întâi îl găurea în două locuri cu un bold.

Altă problemă: felul în care îşi făcea nevoile. La început nu se uita: când ici, când colo, lumea e mare, aşa că... deh... pe unde se nimerea. Pe urmă înţelese că nu-i frumos. Atunci găsi pe malul râului Merdanzo un arin negru ce-şi întindea către locul cel mai nimerit şi mai ascuns vederii o ramură pe care se putea sta comod.

Merdanzo era un râu dosnic, pitit printre trestii, care curgea repede şi-n ale cărui ape îşi aruncau zoaiele şi satele vecine. Astfel, tânărul Piovasco di Rondò trăia civilizat, respectând demnitatea aproapelui şi pe a sa proprie.

Dar îi lipsea ceva, având în vedere viața lui de vânător: un câine. Când vâna, eu eram cel care se arunca prin desişuri şi hăţişuri ca să caut fie sturzul, fie sitarul, fie prepeliţa care cădea după ce se întâlnea în înaltul cerului cu plumbii împuşcăturii lui; îi aduceam chiar şi vulpile când, după o noaptea de veghe, vreo cumătră cu coada lungă, abia ieşită din ierburi, se oprea în bătaia puştii. Dar numai uneori izbuteam să fug de acasă şi să

mă duc la el în pădure: mă reţineau lecţiile cu abatele, învăţătura, liturghia, masa luată împreună cu părinţii, aşadar, zecile de îndatoriri legate de viaţa de familie şi cărora eu mă supuneam orbeşte, pentru că, la urma urmei, fraza ce mi se repeta întruna: „E de ajuns un răzvrătit

într-o familie“ nu era lipsită de temei şi a lăsat pentru totdeauna urme în viaţa mea.

Aşadar, de cele mai multe ori. Cosimo se ducea la vânătoare singur şi. pentru a nu pierde vânatul (când se întâmpla să nu fie doar un biet grangur ce rămânea agăţat cu aripile-i galbene în vreun ram), se ajuta de felurite unelte de pescuit: sfori cu undiţe, cârlige sau momeli, dar nici cu ele nu reuşea totdeauna, şi uneori câte o becaţă, neagră de furnici, sfârşea într-un mărăciniş.

Am vorbit până acum de serviciile aduse de câinii de vânătoare. Deoarece pe atunci Cosimo vâna numai stând la pândă, petrecându-şi dimineţi şi nopţi cocoţat pe o creangă, aşteptând ca sturzul să se aşeze în vârful unui copac, ori iepurele să se ivească din vreun luminiş al pajiştei. Dacă nu întâlnea nimic, cutreiera la întâmplare, urmărind cântecul păsărelelor sau încercând să ghicească

drumurile cele mai bătute ale animalelor cu blană. Iar când auzea lătratul câinilor care urmăreau iepurii sau vulpile, ştia că trebuie să ocolească pe departe, fiindcă

acela nu era vânatul său, al unui vânător singuratic şi întâmplător. Respectând regulile de vânătoare, chiar dacă

de la înălţimea-i infailibilă, ca dintr-un adevărat post de observaţie, putea zări şi prinde în bătaia puştii vânatul gonit de câinii altuia, el nu ridica niciodată arma, ci aştepta să apară pe potecă vânătorul gâfâind, cu urechea ciulită şi cu ochiul tulbure, şi-i arăta încotro a apucat-o animalul.

Într-o zi văzu alergând o vulpe: o undă roşie în mijlocul ierbii verzi, un pufăit sălbatic şi mustăţi zbârlite; străbătu pajiştea şi se mistui în pârloagă. Iar în urma vulpii - Uauauaaa! - câinii.

Ajunseră în goană, adulmecând pământul cu boturile, şi de două ori se pomeniră c-au pierdut urma vânatului; înălţară nările şi cotiră în unghi drept.

Între timp ajunseseră departe, când, chelălăind, despică iarba un altul ce venea în salturi, mai degrabă ca

un peşte decât ca un câine, un fel de delfin care înota, dând la iveală un bot mai ascuţit şi nişte urechi mai pleoştite decât ale unui câine de vânătoare. Din spate, ai fi zis că-i un peşte: părea că taie valurile, mişcându-şi înotătoarele sau labele de palmiped, aşa lung, lung cum era, şi fără picioare. În sfirşit, ieşi întreg la lumină: era un baset.

Fără îndoială, intrase în ceata copoilor gonaci şi rămăsese în urmă, fiind tânăr, mai mult căţelandru decât câine. Larma celorlalţi răsuna plină de năduf, fiindcă

dulăii pierduseră urma vânatului, iar fuga lor laolaltă se risipi în mai multe direcţii, nările adulmecând jur împrejurul unui luminiş, cercetări făcute cu prea multă

răbdare de a găsi urma pierdută, pentru a se putea apoi ţine ca lumea după ea; drept care, avântul slăbi, şi iată că

de acest lucru unii şi profitară, ridicând piciorul din spate lângă un bolovan.

Aşa încât, basetul, gâfâind, şi cu botul, fără nici un temei, ridicat triumfător în aer, îi ajunse din urmă.

Chelălăia întruna tot fără nici un temei – chiau!

Chiau! – dar cu şiretenie.

Numaidecât copoii - mrrr! - îşi arătară colţii, părăsind pentru o clipă adulmecatul urmelor de vulpe şi hârâindu-se cu el, ba chiar dând să-l muşte: ham! Apoi se întoarseră repede, fără a-i mai da atenţie, şi plecară.

Cosimo urmări basetul care se învârtea de colo-colo la întâmplare, iar basetul, adulmecând distrat cu nasul în vânt, zări copilul din arbore şi se gudură. Cosimo era convins că vulpea se mai ascunde pe undeva pe-acolo.

Copoii ajunseseră departe; lătratul lor se auzea din când în când dincolo de drum, un lătrat spart şi fără noimă, asmuţiţi fiind de glasurile sufocate şi aţîţate ale vânătorilor. Cosimo îi spuse basetului:

— Hai! Hai! Caută!

Căţelandrul se aruncă la pământ, adulmecând; din când în când se întorcea să privească în sus, la băiat.

— Hai! Hai!

Apoi Cosimo nu-l mai văzu. Auzi o zdupăială în tufiş, apoi o izbucnire:

— Hau-uuuuu! Iai! Iai! Iai!

Stârnise vulpea!

Cosimo văzu jivina fugind peste pajişte. Dar se cădea oare să tragi într-o vulpe gonită de câinele altuia? O lăsă

deci să treacă şi nu trase. Basetul înălţă botul spre el, cu privirea câinilor care nu pricep şi nu ştiu că sunt îndreptăţiţi să nu priceapă, apoi se azvârli, cu nările umflate, pe urmele vulpii.

— Iai! Iai! Iai!

Căţelandrul o sili să alerge roată împrejur. Iat-o, se întorcea. Oare se cădea să tragă sau nu se cădea? Nu trase. Basetul privi în sus, cu un ochi îndurerat. Nu mai lătra şi limba îi atîrna mai abitir decât urechile: era istovit, însă continua să alerge.

Lătratul său îi dezorientase pe copoi şi pe vânători. Pe potecă se ivi în goană un bătrân cu o archebuză grea în mână.

— Hei! i se adresă Cosimo. Al dumneavoastră-i basetul ăla?

— Să te ia dracu’! strigă bătrânul, care, pesemne, avea hachiţele lui. Părem noi oameni care să vâneze cu baseţi?

— Păi atunci am să trag în vânatul pe care-l goneşte!

insistă Cosimo, care ţinea cu tot dinadinsul să nu calce regulile.

— Trage şi-n dracu’ să te ia! răspunse bătrânul şi îşi văzu de drum alergând.

Basetul îi aduse din nou vulpea. Cosimo trase şi o doborî, iar basetul rămase câinele său şi îi puse numele Optimus Maximus.

Optimus Maximus era un câine al nimănui, care se alăturase haitei de copoi dintr-o pornire tinerească. Dar de unde venea? Ca să afle, Cosimo se lăsă călăuzit de el.

Basetul, aproape atingând pământul cu burta, trecu

peste garduri vii şi peste şanţuri, apoi se întoarse să vadă

dacă băiatul de sus, din copaci, izbutea să-l urmeze. Era un drum atât de neobişnuit, încât Cosimo, în prima clipă, nici nu-şi dădu seama unde ajunseseră. Când înţelese, începu să-i bată inima: se afla în grădina marchizului d’Ondariva.

Vila era ferecată şi obloanele închise. Doar un oblon, la o mansardă, se legăna în vânt. Grădina rămasă fără

stăpân, neîngrijită, avea mai mult ca oricând înfăţişarea unei păduri din altă lume. Pe aleile năpădite de buruieni şi pe răzoarele pline de scaieţi, Optimus Maximus se mişca fericit, ca la el acasă, şi alerga după fluturi.