— Ai ajuns să faci cârdăşie cu cei mai înrăiţi derbedei şi vagabonzi, adăugă apoi.
— Nu, domnule tată, răspunse Cosimo cu hotărâre, eu trăiesc pe seama mea, şi fiecare pe a lui.
— Te poftesc să cobori pe pământ, spuse baronul cu glas potolit, aproape stins, şi să-ţi reiei îndatoririle potrivit rangului dumitale.
— Nu am de gând să vă dau ascultare, domnule tată, răspunse Cosimo. Îmi pare rău.
Erau amândoi plictisiţi, nu se simţeau în largul lor.
Fiecare ştia dinainte ce avea să spună celălalt.
— Şi cum rămâne cu studiile dumitale? Dar cu îndatoririle de bun creştin? mai spuse tatăl. Ai de gând să
creşti ca un sălbatic din ţinuturile Americii?
Cosimo tăcu. Nu-şi pusese încă asemenea probleme şi n-avea de gând să şi le pună. Apoi adăugă:
— Credeţi că prin faptul că mă aflu cu cîţiva metri mai sus, bunele învăţături n-ar putea ajunge până la mine?
Era şi acesta un răspuns iscusit, dar într-un fel diminua importanța gestului său: dovadă de slăbiciune, prin urmare. Baronul simţi aceasta şi deveni mai autoritar. Spuse:
— Rebeliunea nu se măsoară cu metrul. O călătorie, chiar când în aparență e numai de câțiva stânjeni, poate fi fără întoarcere.
Aici fratele meu ar fi putut da felurite răspunsuri, care mai de care mai plin de nobleţe, să zicem o maximă
latină, din care acuma nu-mi mai amintesc nici una, dar pe atunci ştiam o groază pe dinafară. El se plictisise însă
de a sta acolo proțăpit şi solemn; scoase limba şi strigă:
— Dar eu din copac mă piş mai departe! frază asbsolut lipsită de sens, care avea în schimb darul de a pune capăt
discuţiei.
Ca şi cum copiii ar fi auzit fraza aceea, în jur de Porta Capperi izbucni o hărmălaie de glasuri. Calul baronului din Rondò se cabră, baronul strânse frâul şi se înfăşură în pelerină, ca pentru a pleca. Dar se întoarse, scoase un braţ
de sub pelerină şi, arătând spre cerul care se încărcase de nori negri, spuse:
— Atenție, fiule, există Cineva care se poate pişa peste noi toți ! şi dădu pinteni.
Ploaia, care era de mult aşteptată pe ogoare, începu să
cadă în picături mari şi rare. Printre magherniţe se stîrni un tropot de copii, care alergau care-ncotro cu sacii în cap şi cântau:
— Ciêuve! Ciêuve! L’aiga va pe êuve! 1
Cosimo dispăru agățându-se de frunzişul atât de ud, încât ajungea să-l atingi ca să-ți verse în cap un duş rece.
_____
1 Plouă! Plouă! Bunica aduce ouă! (În dialect genovez.) Eu, la primul ropot de ploaie, am fost cuprins de nelinişte gândindu-mă la Cosimo. Mi-l închipuiam ud leoarcă, ghemuindu-se lângă vreun trunchi, dar fără a reuşi să scape de rafalele repezi şi piezişe ale ploii. Şi doar ştiam că nici chiar o furtună nu l-ar fi făcut să se întoarcă acasă. Am dat fuga Ia mama:
— Plouă! Oare ce face Cosimo, mamă?
Generăleasa dădu perdeaua la o parte şi se uită afară
cum plouă. Era calmă.
— Cel mai mare neajuns când plouă este că se face noroi. Stând acolo sus, el e scutit de aşa ceva.
— Dar copacii îl apără de ploaie?
— Se va retrage în adăpostul lui.
— Care adăpost, mamă?
— S-o fi gândit el, nici vorbă, să şi-l pregătească din vreme.
— N-ar fi mai bine să-l caut şi să-i dau o umbrelă? Ca
şi cum cuvântul „umbrelă“ ar fi smuls-o brusc din locul din care scruta câmpul de luptă şi ar fi aruncat-o în vârtejul grijilor materne, generăleasa începu să turuie:
— Ja, ganz gewiss! 1 Şi o sticlă cu sirop de mere fierbinte, învelită într-un ciorap de lână! Şi o muşama de pus pe lemn, ca să nu pătrundă umezeala... Dar unde o fi acum, sărăcuţul de el?... Să sperăm că vei izbuti să-l găseşti...
_____
1 Da, desigur! (germ)
Am ieşit în ploaie, încărcat cu o mulţime de pachete, sub o uriaşă umbrelă verde, ținând sub braţ altă umbrelă, închisă, pe care urma să i-o dau lui Cosimo.
