Numaidecât se îngriji de tifon, de plasture şi de balsamuri, cât să ajungă pentru aprovizionarea unei ambulanțe de batalion, şi mi le dădu pe toate ca să i le duc. fără a nutri măcar nădejdea că, fiind nevoit să se doctoriceascà. Cosimo s-ar hotărî să se întoarcă acasă.
Am alergat cu pachetul de feşi în parc şi m-am dus să-l aştept sub ultimul dud de lângă zidul care ne despărţea de Ondarivi, deoarece între timp dispăruse printre crengile magnoliei.
Apăru triumfător în grădina Ondarivilor, ținând în mână animalul ucis. şi ce-i fu dat să vadă în luminişul din fața vilei? O caleaşcă gata de plecare, înconjurată de slugi care încărcau bagajele pe imperială, iar în mijlocul unui cârd de guvernante şi de mătuşi înveşmântate în negru şi foarte severe, Viola, în ținută de călătorie, îi îmbrăţişa pe marchiz şi pe marchiză.
— Viola! strigă el şi ridică pisica de coadă. Unde pleci?
Toţi cei din jurul caleştii ridicară privirea spre copac şi, văzându-l cu hainele sfîşiate, plin de sînge, cu înfăţişarea aceea de nebun şi ținând în mână animalul mort, avură o tresărire de spaimă.
— Ici de nouveau! Et arrangé de quelle façon! 1 - şi, cuprinse de furie, toate mătuşile o împinseră pe fată spre caleaşcă.
_____
1 Iar aici! Și în ce hal! (fr.)
Viola se întoarse, cu nasul în vânt; pe chipul ei se citea o ciudă amestecată cu plictiseală şi îngîmfare, ciuda împotriva părinţilor, dar, poate, şi împotriva lui Cosimo, şi scandă (de bună seamă, răspunzînd întrebării lui):
— Mă trimit la pension! apoi se îndreptă spre caleaşca.
Nu-i aruncase nici măcar o privire, nici lui, nici vânatului.
Uşa căleştii se închise, vizitiul se şi suise pe capră, când Cosimo, căruia încă nu-i intrase în cap această
plecare. încercă să atragă atenţia Violei, s-o facă să
priceapă că ei îi dedica sângeroasa lui victorie, însă nu se pricepu să-i explice altcum decât strigându-i:
— Am răpus o pisică!
Biciul pocni şi caleaşca se urni din loc, în vreme ce mătuşile îşi fluturau batistele, iar prin portieră se auziră
cuvintele:
— Ei, bravo!
Le rostise Viola, dar nu se ştie dacă exprimau entuziasm sau batjocură.
Aşa se despărţiră. Şi în inima lui Cosimo, încordarea, durerea pricinuită de zgîrieturi, deziluzia de a nu fi trăit gloria faptei sale, disperarea acelei despărţiri neaşteptate, totul se învălmăşi, făcându-l să izbucnească în hohote de plâns, cu urlete, şi scrîşnete, şi crengi smulse din copac.
— Hors d'ici! Hors d'ici! Polisson sauvage! Hors de notre jardin! 1 îl ocărau mătuşile, în vreme ce toți slujitorii familiei Ondariva veniră cu prăjini sau aruncară cu pietre ca să-l gonească.
Sughițând şi urlând, Cosimo zvârli pisica moartă drept în nasul celui care se afla dedesubtul lui. Slugile înhăţară
dihania de coadă şi o azvârliră pe un morman de gunoi.
Când am aflat că mica noastră vecină plecase, un grăunte de nădejde a încolţit în mine, zicându-mi că
fratele meu o să coboare. Nu ştiu de ce, făceam această
legătură cu ea, sau şi cu ea, ori de câte ori era vorba de hotărârea fratelui meu de a rămâne în copaci.
Dar nici pomeneala despre aşa ceva. M-am urcat să-i duc feşile şi plasturii, iar el îşi doftorici singur zgîrieturiie de pe față şi de pe brațe. Apoi ceru o sfoară cu un cârlig; cu ajutorul lor, din măslinul ce-şi întindea crengile deasupra grămezii de gunoi din curtea Ondarivilor, pescui pisica moartă. O jupui, argăsi pielea cum putu mai bine şi-şi făcu o beretă. A fost prima lui bereta de blană şi, după
cum vom vedea, o va purta toată viața.
_____
1 Ieși afară! Ieși afară! Afurisitule! Afară din grădina noastră! (fr.)
VII
ULTIMA ÎNCERCARE de a-l prinde pe Cosimo a făcut-o sora noastră Battista. Fireşte, ea luase această iniţiativă
în secret, tară a se sfătui cu nimeni, aşa cum proceda de obicei. A ieşit noaptea din casă, cu o căldare cu clei şi cu o scară mobilă, şi a uns un roşcov din vârf până la poale.
Era un copac în care Cosimo obişnuia să poposească în fiecare dimineaţă.
A doua zi, în zori, în roşcov stăteau lipiţi sticleţi bătînd din aripi, pitulici prinse în clei, fluturi de noapte, frunze aduse de vânt, o coadă de veveriţă şi chiar o fâşie smulsă din fracul lui Cosimo. Nu se ştie sigur dacă el s-a aşezat pe o cracă, reuşind apoi să se desprindă sau dimpotrivă - şi asta e mult mai probabil, deoarece în ultimul timp nici nu-l mai văzusem purtând fracul - fâşia aceea o atârnase dinadins acolo, numai ca să-şi bală joc de noi. În orice caz, roşcovul a rămas tare urât după ce-a fost mânjit cu clei, iar mai târziu s-a uscat.
Am început să ne convingem cu toţii, chiar şi tata, că, de bună seamă, Cosimo nu se va mai întoarce acasă. De când fratele meu începuse să ţopăie prin copacii din întregul ţinut al Ombrosei, baronul nu mai îndrăznea să se arate în lume, de teamă ca demnitatea lui ducala să nu fie compromisă. Zi de zi se gălbejea şi se scofâlcea tot mai mult la faţă, dar e greu de spus în ce măsură neliniştea lui se datora sentimentului de părinte, şi în ce măsură era determinată de considerente dinastice: nu încape îndoială
însă că ambele ipoteze alcătuiau acum un singur tot, deoarece Cosimo era primul său născut deci moştenitorul titlului; şi dacă cu greu s-ar putea închipui un baron care ţopăie prin ramuri ca o potârniche, apoi cu atât mai puţin se poate admite ca lucrul acesta să-l facă un duce, fie el chiar un copil, aşa că, desigur, comportarea moştenitorului n-ar fi constituit un argument în favoarea titlului în discuţie.
Se înţelege că îşi făcea griji degeaba, fiindcă
ombrosienii îşi băteau joc de veleităţile tatei, iar nobilii care aveau vile prin împrejurimi îl considerau nebun.
Printre nobili se răspândise obiceiul de a locui în vile situate în ţinuturi plăcute, nu în castelele lor feudale, ducând astfel o viață ca de cetăţeni particulari, fără griji.
