_______

1 Ajutor! Ajutor! (fr.)

IX

CE MAI tura-vura, cu toată faimoasa lui fugă, Cosimo trăia alături de noi, aproape ca şi mai înainte. Era un solitar care nu ocolea oamenii. Ba chiar s-ar fi putut spune că nu-i îndrăgea decât pe ei. Se ducea deasupra locurilor unde se aflau ţărani care săpau, care întorceau gunoiul, care coseau fâneţele, şi le dădea bineţe în cuvinte pline de bună-cuviință. Oamenii ridicau mirati capul, iar el căuta să le atragă imediat atenția asupra locului unde stătea cocoțat, întrucât se vindecase de vechiu-i nărav de pe vremea când hoinăream împreună prin copaci, strigând cucu şi glumind pe socoteala oamenilor care treceau pe sub noi. La început, ţăranii, văzându-l că străbate atâta drum umblând numai din creangă în creangă, rămaseră

nedumeriţi, neştiind dacă trebuie să-l salute ca pe un boier, scoțându-şi pălăriile, sau să ţipe la el ca la o puşlama. Pe urmă s-au obişnuit şi stăteau de vorbă cu dînsul fie despre munca lor, fie despre vreme, ba chiar arătau că preţuiesc jocul acesta al lui, la urma urmelor nici mai frumos, nici mai urât decât atâtea alte jocuri pe care le vedeau la boieri.

Cosimo stătea neclintit în copac câte o jumătate de oră, privindu-i cum trudesc, şi-i întreba despre îngrăşăminte şi despre semănături, lucru ce nu-i trecuse prin minte câtă vreme umblase pe pământ, reţinut fiind atunci de o stinghereală care-l împiedica să intre în vorbă

cu ţăranii şi cu slugile. Uneori le spunea dacă brazda pe care o trag este dreaptă sau strâmbă, ori le da de ştire dacă pe câmpul vecinului s-au copt pătlăgelele roşii, alteori se oferea să le facă unele mici servicii, bunăoară să

se ducă să spună nevestei vreunui cosaş să-i dea o gresie sau să anunţe că se poate schimba cursul apei într-o grădină de zarzavat. Iar când pornea la drum spre a îndeplini asemenea sarcini de încredere în folosul ţăranilor, ori de câte ori zărea într-un lan de grâu vreun

stol de vrăbii, făcea gălăgie, rotindu-şi căciula prin văzduh, ca să le alunge.

În hoinărelile singuratice prin pădure, întâlnirile lui Cosimo cu locuitorii, deşi destul de rare, erau îndeajuns de pline de emoţii ca să-i lase în suflet amintirea unor oameni cu care noi nu ne întâlneam. Pe atunci puzderie de lume săracă şi hoinară îşi căuta adăpost în pădure: cărbunari, căldărari, sticlari, familii alungate de foame departe de vetrele lor, care, ca să-şi agonisească pâinea, se îndeletniceau zilnic cu alt meşteşug. Îşi aşezau atelierele sub cerul liber şi înjghebau colibe din crengi, ca să aibă unde dormi. La început, copilandrul care umbla prin copaci, purtând pe cap o blană de pisică sălbatică, îi înfricoşase, stârnind îndeosebi spaima femeilor, care socoteau că e un spiriduş; mai târziu însă, „spiriduşul“ se împrieteni cu ei şi zăbovea ceasuri întregi să-i privească

lucrând, iar seara, când se adunau în jurul focului, se aşeza şi el pe o ramură din apropiere, ca să asculte întîmplările pe care le povesteau.

Cărbunarii, în luminişul bătătorit, cu pământ cenuşiu, erau cei mai numeroşi. Urlau „ Hura! Hota !“1, pentru că erau de prin Bergamo şi nu era uşor să-i înţelegi ce spun. Erau cei mai puternici şi cei mai uniți între ei: o breaslă care se răspândea în toate pădurile, cu legăturile lor de rudenie, de prietenie şi de certuri de familie.

_____

1 Deasupra! Dedesubt! (În dialect bergamasc.) Cosimo făcea adesea pe omul de legătură de la un grup la altul, le aducea veşti, venea încărcat cu comisioane.

— Cei de sub Stejarul Roşu mi-au zis să vă spun: Hanfa la Hapa Hota'l Hoc! 1

— Răspunde-le că Hegn Hobet Hò de hot!2

El ţinea minte misterioasele sunete aspirate şi încerca să le repete, aşa cum încerca să repete trilurile păsărilor

care îl trezeau dimineaţa din somn.

Desi se răspândise zvonul că unul dintre fiii baronului di Rondò nu coborâse de luni de zile din copaci, față de cei veniţi de departe tata căuta să păstreze secretul.

Sosiseră la noi în vizită conţii d’Estomac, aflaţi în drum spre Franta, unde aveau proprietăţi pe ţărmul golfului Toulon; în cursul călătoriei au ținut să facă popas la reşedinţa noastră. Nu prea ştiu ce interese erau la mijloc: ca să revendice anumite bunuri sau să confirme curia3

unui fiu episcop, aveau nevoie de consimtămîntul baronului di Rondò, iar tata, nici vorbă, bazându-se pe această alianţă, îşi făurea în gând un castel de proiecte pentru pretenţiile sale dinastice asupra Ombrosei.

A fost un prânz, să mori de plictiseală şi nimic mai mult, atâtea temeneli şi-au făcut unii altora! Oaspeţii erau însoţiţi de fiul lor, un domnişor fudul, înzorzonat, cu perucă. Baronul îşi prezentă şi el copiii, adică, mai bine zis, numai pe mine, apoi zise:

— Biata mea fiică Battista trăieşte foarte retrasă şi e tare cucernică, aşa că nu ştiu dacă veți putea s-o vedeţi.

_____

1Caută sapa sus în pădure ( idem).

2Priveşte ce-i aici deasupra (idem).

3 Teritoriu de jurisdicţie episcopală.

Şi deodată în fața lor se iveşte neroada, cu scufia-i de călugăriță pe cap, dar împănată cu panglici şi dantele, cu obrajii pudrați şi-n mâini cu mitene. Trebuie s-o înţelegem şi pe dânsa, căci, din ziua când îl întâlnise pe tânârul marchiz della Mela, nu mai văzuse niciodată alt tânăr, ci numai ţărani şi slugi. Tânârul conte d’Estomac: dă-i cu plecăciunile: iar ea cu râsul isteric. Baronul, care-i pusese cruce fiică-sii, începu să rumege noi planuri posibile.

Dar contele se arăta nepăsător. Îl întrebă pe tata:

— Dar nu mai aveaţi încă un fiu, monsieur Arminio?

— Ba da, pe cel mare, răspunse tata, dar, vai, ce întâmplare, e dus la vânătoare.

Și nu mințea, deoarece în vremea aceea Cosimo se afla în pădure, veşnic cu puşca în mână, pândind iepurii şi sturzii. Puşca i-o procurasem eu: puşca aceea uşoară, pe care Battista o folosea împotriva şobolanilor şi pe care ea, de câtva timp, lăsând vânătorile, o dăduse uitării, agăţată

într-un cui.

Contele întrebă despre vânatul ce se găsea prin împrejurimi. Baronul răspunse menținându-se la generalităţi, întrucât, cum n-avea pic de răbdare şi nu dădea atenţie lumii înconjurătoare, nu ştia să vâneze.

Atunci am intervenit eu, cu toate că-mi interzisese să mă

amestec în discuţiile celor mari.

— Ce ştii tu din toate astea, aşa mititel cum eşti?

întrebă contele.

— Eu adun dihăniile doborâte de fratele meu şi i le duc în... cât p-aci să spun şi unde, dar tata mi-o reteză:

— Cine te-a poftit să intri în vorbă? Du-te şi te joacă!

Ne aflam în grădină şi se înserase, însă, fiind vară, era încă lumină. Şi iată-l pe Cosimo venind netulburat prin platani şi ulmi, în cap cu căciula-i din blană de pisică, având puşca pe un umăr şi o suliţă pe celălalt, iar în picioare ghetre.

— Ei, ei! zise contele, înălțând capul şi rotindu-şi privirea ca să vadă mai bine; apoi întrebă înveselit: Cine-i acolo? Cine-i acolo sus în copaci?

— Ce, ce anume? Zău dacă pricep ceva... Vi s-o fi părut... zise tata fără să privească în direcţia arătată, ci în ochii contelui, ca şi cum voia să se asigure că musafirul vede bine.

Între timp, Cosimo ajunsese chiar deasupra creştetelor noastre şi se opri pe o creangă, cu picioarele larg desfăcute.

— A, da, e fiul meu, e Cosimo, sunt copii; ca să-mi facă o surpriză, vedeţi, s-a cocoţat acolo sus în vârf...

— E cel mare?

— Da, da, dintre cei doi băieţi, el este cel mai mare, însă doar cu puţin; deocamdată, ştiţi, amândoi sunt tot copii, se joacă...

— Totuşi se pricepe bine să umble pe ramuri. Ba şi cu un adevărat arsenal în spate...

— Eh! Se joacă! şi făcând o teribilă sforţare de a se preface, din care cauză se aprinse la faţă, strigă: – Ce faci acolo sus? Ai? N-ai de gând să cobori? Haide, vino să-l saluţi pe domnul conte!

Cosimo îşi scoase căciula de blană de pisică şi făcu o plecăciune: