Baronul Arminio veni călare până sub copac. Era un amurg învăpăiat. Cosimo stătea printre ramurile desfrunzite. Se priviră în ochi. Pentru prima oară, după

prânzul cu melcii, se aflau astfel faţă în faţă. Trecuseră

zile multe, lucrurile căpătaseră altă înfăţişare, şi unul şi altul ştiau prea bine că nu mai era vorba de melci, nici de ascultarea pe care fiii o datorează părinţilor; că dintre nenumăratele lucruri logice şi de bun-simț care s-ar fi putut spune, toate ar fi fost nelalocul lor; ceva, totuşi, trebuiau să-şi spună.

— Faimoasă comportare! începu tatăl cu amărăciune.

Cum poate un gentilom ca dumneata să se dea astfel in spectacol? (îi vorbise cu „dumneata“, ca atunci când îi făcea reproşuri mai grave, dar de asta data folosirea acelei formule avu ceva de distanţare, de detaşare.)

— Un gentilom, domnule tată, fie că stă pe pământ, fie că stă cocoțat în copaci, tot gentilom rămâne, răspunse Cosimo; apoi adăugă repede: – Cu condiţia să se poarte corect.

— Just, admise cu gravitate baronul. Cu toate astea, nu de mult ai furat prune de la un arendaş.

Era adevărat. Fratele meu fusese dovedit. Ce putea să

mai spună? Schiţă un zâmbet, dar nu un zâmbet trufaş şi cinic: un zâmbet timid. Şi roşi.

Zâmbi şi tata: un zâmbet trist şi, cine ştie de ce, roşi şi el.

— Ai ajuns să faci cârdăşie cu cei mai înrăiţi derbedei şi vagabonzi, adăugă apoi.

— Nu, domnule tată, răspunse Cosimo cu hotărâre, eu trăiesc pe seama mea, şi fiecare pe a lui.

— Te poftesc să cobori pe pământ, spuse baronul cu glas potolit, aproape stins, şi să-ţi reiei îndatoririle potrivit rangului dumitale.

— Nu am de gând să vă dau ascultare, domnule tată, răspunse Cosimo. Îmi pare rău.

Erau amândoi plictisiţi, nu se simţeau în largul lor.

Fiecare ştia dinainte ce avea să spună celălalt.

— Şi cum rămâne cu studiile dumitale? Dar cu îndatoririle de bun creştin? mai spuse tatăl. Ai de gând să

creşti ca un sălbatic din ţinuturile Americii?

Cosimo tăcu. Nu-şi pusese încă asemenea probleme şi n-avea de gând să şi le pună. Apoi adăugă:

— Credeţi că prin faptul că mă aflu cu cîţiva metri mai sus, bunele învăţături n-ar putea ajunge până la mine?

Era şi acesta un răspuns iscusit, dar într-un fel diminua importanța gestului său: dovadă de slăbiciune, prin urmare. Baronul simţi aceasta şi deveni mai autoritar. Spuse:

— Rebeliunea nu se măsoară cu metrul. O călătorie, chiar când în aparență e numai de câțiva stânjeni, poate fi fără întoarcere.

Aici fratele meu ar fi putut da felurite răspunsuri, care mai de care mai plin de nobleţe, să zicem o maximă

latină, din care acuma nu-mi mai amintesc nici una, dar pe atunci ştiam o groază pe dinafară. El se plictisise însă

de a sta acolo proțăpit şi solemn; scoase limba şi strigă:

— Dar eu din copac mă piş mai departe! frază asbsolut lipsită de sens, care avea în schimb darul de a pune capăt

discuţiei.

Ca şi cum copiii ar fi auzit fraza aceea, în jur de Porta Capperi izbucni o hărmălaie de glasuri. Calul baronului din Rondò se cabră, baronul strânse frâul şi se înfăşură în pelerină, ca pentru a pleca. Dar se întoarse, scoase un braţ

de sub pelerină şi, arătând spre cerul care se încărcase de nori negri, spuse:

— Atenție, fiule, există Cineva care se poate pişa peste noi toți ! şi dădu pinteni.

Ploaia, care era de mult aşteptată pe ogoare, începu să

cadă în picături mari şi rare. Printre magherniţe se stîrni un tropot de copii, care alergau care-ncotro cu sacii în cap şi cântau:

— Ciêuve! Ciêuve! L’aiga va pe êuve! 1

Cosimo dispăru agățându-se de frunzişul atât de ud, încât ajungea să-l atingi ca să-ți verse în cap un duş rece.

_____

1 Plouă! Plouă! Bunica aduce ouă! (În dialect genovez.) Eu, la primul ropot de ploaie, am fost cuprins de nelinişte gândindu-mă la Cosimo. Mi-l închipuiam ud leoarcă, ghemuindu-se lângă vreun trunchi, dar fără a reuşi să scape de rafalele repezi şi piezişe ale ploii. Şi doar ştiam că nici chiar o furtună nu l-ar fi făcut să se întoarcă acasă. Am dat fuga Ia mama:

— Plouă! Oare ce face Cosimo, mamă?

Generăleasa dădu perdeaua la o parte şi se uită afară

cum plouă. Era calmă.

— Cel mai mare neajuns când plouă este că se face noroi. Stând acolo sus, el e scutit de aşa ceva.

— Dar copacii îl apără de ploaie?

— Se va retrage în adăpostul lui.

— Care adăpost, mamă?

— S-o fi gândit el, nici vorbă, să şi-l pregătească din vreme.

— N-ar fi mai bine să-l caut şi să-i dau o umbrelă? Ca

şi cum cuvântul „umbrelă“ ar fi smuls-o brusc din locul din care scruta câmpul de luptă şi ar fi aruncat-o în vârtejul grijilor materne, generăleasa începu să turuie:

— Ja, ganz gewiss! 1 Şi o sticlă cu sirop de mere fierbinte, învelită într-un ciorap de lână! Şi o muşama de pus pe lemn, ca să nu pătrundă umezeala... Dar unde o fi acum, sărăcuţul de el?... Să sperăm că vei izbuti să-l găseşti...

_____

1 Da, desigur! (germ)

Am ieşit în ploaie, încărcat cu o mulţime de pachete, sub o uriaşă umbrelă verde, ținând sub braţ altă umbrelă, închisă, pe care urma să i-o dau lui Cosimo.