De prin cocioabele învecinate, se aude un vacarm: sunt mame care vociferează. Dar aici este vorba de copii dintre aceia la care mamele strigă seara, nu ca să-i cheme acasă, ci ca să-i certe că au venit la cină acasă, în loc să se ducă să-şi caute de mâncare aiurea. În apropiere de Porta Capperi, prin colibe şi barăci de scânduri, în căruţe şchioape şi în corturi, locuia claie peste grămadă lumea
cea mai săracă din Ombrosa, atât de săracă, încât nu i se îngăduia să treacă de poarta oraşului şi era silită să
trăiască departe de ogoare; o lume venită de pe meleaguri şi din ţări îndepărtate, alungată de foamete şi de mizerie, o lume care se împrăştia în toate ţinuturile. Era în amurg; femei despletite, cu copii la sân, ațâțau jăraticul din vetrele fumegânde, iar cerşetorii se tolăneau la răcoare, dezlegându-şi rănile, în vreme ce alţii jucau zaruri, cu răcnete scurte. Micii hoţi de fructe se îmbulziră spre mirosul de carne friptă, ciorovăindu-se între ei, alergîndu-se cu scaltoace din partea mamelor sau încăierându-se şi rostogolindu-se prin țărână. Şi curând zdrenţele lor luară culoarea tuturor zdrențelor din lume, iar voioşia lor de păsărele, prinsă în acea colcăială umană, se prefăcu într-o prostească grosolănie. Aşa încât, atunci când se iviră, fetița blondă în galop şi Cosimo printre crengile copacilor din jur, abia îndrăzniră să-şi ridice ochii intimidați şi se dădură la o parte, străduindu-se să se mistuie în norii de colb şi-n fumul vetrelor, ca şi cum între ei s-ar fi ridicat deodată un zid.
Pentru amândoi, toate acestea ţinură o secundă, o aruncătură de ochi. Căci îndată Viola lăsă în urmă fumul colibelor, care se contopea cu umbrele serii, lăsă în urmă
ţipetele femeilor şi ale copiilor, şi alergă printre pinii de pe plajă.
Acolo era marea. O auzeai rostogolindu-se pe bolovani. Se făcuse întuneric. Un tropot ca de potcoave sfărâmate: căluţul gonea scoțând scântei pe pietrele prundişului. Dintr-un pin pitic şi sucit, fratele meu privea cum umbra bine conturată a fetiței blonde străbătea plaja.
Un val abia crestat se ridică din marea întunecată, se înalță răsturnându-se, şi iată-l înaintând, cu desăvârşire alb, şi spărgându-se la ţărm; umbra căluţului şi a fetiței îl atinsese în goana nebună; lui Cosimo, aflat în pin, o pulbere albă, de apă sărată, îi scălda faţa.
VI
ÎN PRIMELE ZILE petrecute prin copaci, Cosimo nu avea nici un ţel, nici un program; singura Iui dorinţă era de a-şi cunoaşte şi de a-şi lua în stăpânire împărăţia. Ar fi vrut s-o cerceteze fără zăbavă până la hotare, până la cel mai îndepărtat colţişor al ei, să studieze toate posibilităţile pe care i le oferea, s-o descopere copac cu copac, ramură
cu ramură. Ar fi vrut, dar de fapt îl vedeam umblând necontenit pe deasupra capetelor noastre, privind cu aerul acela foarte preocupat şi grăbit al vieţuitoarelor sălbatice, care – chiar atunci când se opresc locului prin ascunzişuri
– par a fi gata în fiece clipă să sară.
De ce se înapoia în parcul nostru? Văzându-l, în raza vizuală a ocheanului mamei, cum sare dintr-un platan într-un stejar, ai fi zis că forţa care-l mână, pasiunea lui cea mai aprigă, era de a se şti pe picior de război cu noi, de a ne întreţine pe de o parte mâhnirea, pe de alta furia.
(Spun „noi“, deoarece încă nu izbutisem să ştiu ce gândea despre mine; ori de câte ori avea nevoie de ceva, s-ar fi zis că nu pune la îndoială alianţa noastră: alteori însă
trecea pe deasupra capului meu ca şi cum nu m-ar fi zărit.)
Dar la noi venea doar în trecere. ÎI atrăgea zidul cu magnolia, şi într-acolo îl vedeam dispărând mereu, chiar înainte ca fetița cea bălaie să se fi sculat, sau după ce cârdul de guvernante şi de mătuşi o chemaseră în casă. În grădina nobililor d’Ondariva crengile se întindeau ca trompele unor animale nemaipomenite, iar de pe pământ se deschideau stele de frunze zimţate, verzi ca pielea reptilelor, şi se legănau bambuşi galbeni şi firavi, care foşneau ca hârtia. Cocoțat în copacul cel mai înalt, Cosimo, cuprins de dorinţa de a gusta până în adâncul fiinţei sale verdele acela în mii de nuanţe, şi lumina variată ce se filtra printre crengi, si tăcerea fără seamăn,
se lăsă cu capul în jos, astfel încât, răsturnată, grădina devenea o adevărată pădure, o pădure nepământeană, o lume nouă.
Atunci se ivea Viola. Cosimo o vedea deodată
legănându-se în scrânciob, sau răsărind în şaua căluţului pitic, ori auzea înălțându-se din fundul grădinii sunetului trist al cornului de vânătoare.
Marchizul şi marchiza d’Ondariva nu-şi făcuseră
niciodată griji cu privire la isprăvile fetiței. Câtă vreme mergea pe jos, toate mătuşile se ţineau după ea; îndată ce se urca în şa, era liberă ca vântul, deoarece mătuşile nu călăreau şi nu puteau să vadă încotro o apucă fata. Şi-apoi prietenia ei cu micii vagabonzi era ceva mult prea din cale-afară spre a le trece măcar prin minte. cât despre micul baron care umbla pe sus, printre crengi, îl observaseră îndată şi stăteau de veghe, dar cu un aer de superior dispreţ.
Iar la tata, amărăciunea pricinuită de neascultarea lui Cosimo era una cu înverşunarea împotriva Ondarivilor, mai-mai să arunce întreaga vină asupra lor, de parcă ei ar fi fost cei care-i ademeneau băiatul în grădina lor găzduindu-l şi încurajându-l să continue acel joc rebel.
Brusc, se hotărî să pună la cale o urmărire, ca să-l prindă
pe Cosimo, dar nu pe moşiile noastre, ci tocmai în timp ce se afla în grădina Ondarivilor. Ca pentru a sublinia această intenţie agresivă față de vecinii noştri, n-a vrut să
conducă el urmărirea şi să se înfăţişeze în persoană
familiei Ondariva ca să le ceară copilul înapoi - ceea ce, oricât de neîntemeiată era învinuirea, ar fi însemnat totuşi că e vorba de nişte relaţii cuviincioase, între nobili – ci trimise o ceată de servitori, pusă sub ordinele Cavalerului avocat Enea Silvio Carrega.
Servitorii se înarmară cu scări şi frânghii şi se apropiară de gardul vecinilor noştri. Cavalerul avocat, în giubea şi cu fes, mormăi ceva nedesluşit, întrebând dacă-i lasă să intre şi tot scuzându-se. Până una-alta, slugile
familiei Ondariva crezuseră că au venit să cureţe copacii noştri, care îşi întindeau crengile până în grădină lor; apoi. auzind cuvintele „îl înhăţăm noi... îl înhătăm noi...", îndrugate de Cavalerul avocat, care, cu nasul în vânt, se tot uita printre crengi, alergând pieziş de colo până colo, întrebară:
— Dar ce-ați pierdut? Un papagal?
— Pe fiu, pe primul născut, vlăstarul... se grăbi cavalerul avocat să răspundă şi, proptind o scară de un castan de India, începu el însuşi să se urce.
Sus, între ramuri. Cosimo stătea bălăbănindu-şi picioarele ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Viola, şi ea, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, se juca pe cărăruie cu cercul. Servitorii îi întinseră Cavalerului avocat nişte funii, care, manevrate într-un anumit fel, trebuiau să ajute la prinderea fratelui meu. Dar mai înainte ca avocatul cavaler să fi ajuns la jumătatea scării, Cosimo se şi afla în vârful altui copac. Urmăritorul mută
scara, şi făcu asta de patru sau de cinci ori la rând, distrugând de fiecare dată câte un răzor, iar Cosimo, din două salturi, trecea în copacul vecin. Deodată Viola se văzu înconjurată de mătusi şi de vicemătuşi. dusă în casă
şi închisă acolo, spre a nu fi martoră la toată zarva aceea.
Cosimo rupse o crenguţă şi, ținând-o cu amândouă
mâinile, dădu o lovitură şuierătoare în gol.
— Scumpii mei domni, de ce nu vă duceţi în parcul dumneavoastră spaţios, să continuați această
vânătoare? întrebă marchizul d’Ondariva, ivindu-se solemn pe treptele vilei, în halat şi cu tichie, ceea ce îl făcea să semene în mod straniu cu cavalerul avocat.
Dumneavoastră vă vorbesc, întregii familii Piovasco di Rondò! zise el cu un gest larg, cuprinzînd în acest gest pe micul baron din copac, pe unchiul natural, pe servitori şi spațiile de dincolo de zid, cu tot ce era al nostru sub soare.
În clipa aceea, Enea Silvio Carrega schimbă tonul. Se
îndreptă cu paşi repezi spre marchiz şi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, bodogănind, începu să-i vorbească
despre jocurile de apă din havuzul din fața lor şi să-i spună cum îi venise ideea de a obţine efecte şi mai interesante făcând apa să țâşnească la o şi mai mare înălţime, lucru care putea servi, schimbând o rozetă, chiar şi la stropitul pajiştilor. O nouă dovadă că unchiul nostru natural era perfid din fire şi că nu puteai şti la ce să te aştepti din partea lui: fusese trimis acolo de baron cu o însărcinare precisă şi cu scopul de a se lua la harță în toată regula cu vecinii; când colo, el se apucase să
