Am fluierat, după consemnul ştiut de noi, dar nu mi-a răspuns decât răpăitul necontenit al ploii pe crengile copacilor. Era întuneric; dincolo de grădină, nu ştiam încotro s-o apuc; îmi târam paşii la întâmplare pe pietrele alunecoase, peste pajişti ude, prin băltoace; fluieram şi, ca să pot fi auzit sus, lăsam umbrela pe spate; atunci apa îmi biciuia fața şi-mi spăla fluieratul de pe buze. Am vrut să
mă îndrept către anumite cotloane ale proprietăţii noastre, înţesate de copaci înalţi, unde bănuiam că ar fi putut să se refugieze, dar m-am rătăcit în beznă şi m-am oprit locului, strângând la subsuoară umbrela şi pachetele, în timp ce doar sticla cu sirop, învelită în ciorapul de lână, îmi mai dădea un pic de căldură.
Când iată că sus, în întuneric, am văzut prin hăţişul crengilor un licăr ce nu putea fi nici rază de lună, nici clipit de stele. Când am fluierat, mi s-a părut că-l aud pe-al său drept răspuns.
— Cosimooo!
— Biagiooo! răsună o voce în ploaie, de undeva de sus, din vârf.
— Unde eşti?
— Aici!... Vin spre tine, dar grăbeşte-te că mă ud tot!
Ne-am întâlnit. Înfăşurat într-o pătură, a coborât până
la crăcana de jos a unei sălcii, ca să-mi arate cum să mă
cațăr, străbătând un noian de crengi învălmăşite, până la fagul cu trunchiul înalt, unde se vedea lumina aceea. Cât ai clipi, i-am dat umbrela şi câteva pachete şi am încercat să ne căţărăm, cu umbrelele deschise, însă nu era chip şi ploaia tot ne uda. În cele din urmă am ajuns în locul spre care mă călăuzea el; nu vedeam nimic, în afară de o licărire, ca printre faldurile unei perdele.
Cosimo ridică unul dintre falduri şi mă ajută să trec.
La lumina unui felinar m-am pomenit într-un fel de odăiţă, acoperită şi închisă din toate părţile de covoare şi perdele, străbătută de-a curmezişul de trunchiul fagului, clădită din scânduri şi sprijinindu-se pe crengile groase.
N-a lipsit mult ca încăperea să mi se pară un adevărat palat regal, dar îndată m-am convins că se clătina, nu glumă, deoarece era de ajuns să se afle două fiinţe înăuntru, ca să-i pună în primejdie echilibrul, iar Cosimo fu nevoit pe loc să dreagă stricăciunile; ca să acopere două găuri din tavan, a pus afară, deasupra găurilor, cele două umbrele pe care le adusesem, dar apa curgea prin alte părţi, şi amândoi eram uzi ciuciulete, şi era frig ca afară. Totuşi se aflau acolo atâtea pături îngrămădite, încât puteai să te îngropi sub ele, lăsând doar capul afară.
Felinarul împrăştia o lumină şovăielnică, tremurătoare, iar ramurile şi frunzele desenau umbre încâlcitee pe tavanul şi pe pereţii acelei ciudate construcţii. Cosimo bău, cu înghiţituri mari, sirop de mere, făcând:
— Puah! Puah!
— Ai o casă frumoasă, am spus eu.
— O, deocamdată e ceva provizoriu, s-a grăbit el să-mi răspundă. Trebuie s-o chibzuiesc mai bine.
— Tu singur ai construit-o?
— Păi cu cine, mă rog? De vreme ce-i un ascunziş
tainic.
— Eu o să pot veni aici?
— Nu, căci ai putea s-arăți drumul şi altora.
— Tata a spus că n-o să pună să te caute.
— Tot secretă trebuie să rămână.
— Din pricina băieţilor care fură? Păi nu sunt prietenii tăi?
— Uneori da, alteori ba.
— Şi fata cu mânzul?
— Ce-ti pasă ţie?
— Vreau să spun că dacă e prietena ta, dacă te joci cu ea...
— Câteodată da, altădată ba.
— De ce altădată ba?
— Fiindcă uneori nu vreau eu, alteori nu vrea ea.
— Dar pe ea ai lăsa-o să se urce aici sus ?
Cu fața posomorâtă, Cosimo încerca să întindă o rogojină peste o creangă.
— Dacă ar veni aici. aş lăsa-o, mi-a răspuns el, grav.
— Nu vrea ea.
Cosimo se întinse pe spate:
— A plecat.
— Spune, am zis eu în şoaptă, sunteți logodiţi?
— Nu, mi-a răspuns fratele meu, cufundându-se apoi într-o lungă tăcere.
