Dispăru într-un tufiş, de unde se înapoie cu o panglică

în gură. Lui Cosimo îi zvîcni inima în piept.

— Ce-ai acolo, Optimus Maximus? Ei? A cui e?

Spune-mi!

Optimus Maximus se gudură.

— Aport, Optimus Maximus, aport!

Cosimo coborî pe o creangă de la poalele copacului, luă din gura câinelui acea panglică decolorată care, fără

îndoială, fusese o panglică din părul Violei, după cum, fără îndoială, câinele acela tot al Violei fusese, uitat acolo când cu ultima mutare a familiei Ondariva. Ba mai mult, Cosimo părea că-şi aminteşte de vara trecută, când basetul era doar un căţeluş ce se pleca peste marginea coşului purtat în braţe de fetiţa cea blondă: poate că îi fusese dăruit fetiţei chiar atunci.

— Caută. Optimus Maximus! îl îndemnă iar, şi din nou basetul se vârî prin tufele de bambus, înapoindu-se cu alte amintiri de la fosta-i stăpână: o coardă, un rest dintr-un zmeu, un evantai.

În vârful celui mai înalt copac din grădină, fratele meu săpă pe trunchi, cu vârful săbiei, două nume: Viola şi

Cosimo; apoi mai jos, fiind sigur că fetei o să-i facă

plăcere, chiar dacă ea l-o fi botezat altfel, scrise: câinele baset Optimus Maximus.

De atunci, ori de câte ori îl zăreai pe Cosimo prin arbori, puteai fi sigur că dedesubt, la picioarele lui, în faţă

sau undeva mai în urmă, se afla şi basetul Optimus Maximus, care mergea cu paşi mici şi iuţi, atingând pământul cu burta. Îl învăţase să caute, să se oprească, să

facă aport, adică îndeletnicirile tuturor speciilor de câini de vânătoare, şi nu era vietate în pădure pe care să n-o vâneze împreună. Ca să-i aducă vânatul, Optimus Maximus se căţăra cu cele două labe din faţă pe trunchi, cât putea el de sus. Cosimo cobora ca să ia iepurele sau potârnichea din gura lui şi-l mângâia. Acestea erau bucuriile şi tainele lor. Dar necontenit, între pământ şi crengi, alerga de la unul la altul un dialog, o înţelegere, mijlocită printr-un lătrat monosilabic, prin plescăit din limbă sau pocnete de degete. Această prezenţă necesară, care pentru câine este omul, şi pentru om este câinele, nu o trăda nici unul, nici celălalt. Şi pe cât de diferiţi erau amândoi între toţi oamenii şi câinii din lume, pe atât, s-ar putea spune, erau de fericiţi ca om şi câine.

XI

PĂNÂ târziu, pe o perioadă întreagă a adolescenţei sale, lumea lui Cosimo a fost vânătoarea. Şi pescuitul, deoarece cu undiţa în mână pândea ţiparii şi păstrăvii prin ochiurile torentului. Uneori îţi venea să crezi că i s-ar fi dezvoltat simţuri şi instincte diferite de ale noastre şi că

blănurile acelea pe care şi le întocmea drept îmbrăcăminte ar fi fost un semn că în firea lui s-ar fi petrecut o schimbare totală. Desigur că traiul pe care îl ducea, în contact permanent cu scoarţa copacilor, stând cu ochiul la pândă să surprindă o mişcare de pene, o blană, o sclipire de solzi, atent la gama de culori pe care o prezintă lumea aceasta a aparenţelor, apoi la fluxul verde care circulă ca un sânge din altă lume prin vinele frunzelor: toate aceste forme de viaţă, atât de depărtate de cea omenească, cum ar fi o tulpină de plantă, un cioc de sturz, o branhie de peşte, aceste frontiere ale sălbăticiunii, în care el pătrunsese atât de adânc, ar fi putut în cele din urmă să-i modeleze sufletul, să-l facă să-şi piardă

înfăţişarea de om. Dar mi-am dat bine seamă că, oricât de multe ar fi noile însuşiri căpătate din contactul cu plantele şi din lupta cu animalele, locul lui era mereu dincoace, era de partea noastră.

Cu toate astea, fără să-şi dea seama, se ţinea tot mai rar de anumite obiceiuri, le lăsa să se piardă. Cum ar fi fost, de pildă, prezenta la slujba cea mare din Ombrosa, în zilele de sărbătoare. În primele luni a încercat să nu lipsească. Când ieşeam duminicile din casă, cu toată

familia gătită în straie de gală, îl găseam printre ramuri, dichisit şi el, dragă Doamne, pe cât putea: bunăoară, scoţând la iveală vechiul frac sau purtând pe cap tricorn în loc de căciulă. Noi o porneam, el ne urmărea prin copaci şi în felul acesta păşeam în piaţa din faţa bisericii, sub privirile tuturor ombrosenilor (dar curând se

obişnuiră, iar tata începu să nu se mai simtă atât de prost), noi toţi foarte seriosi, el sărind prin aer: ciudat spectacol, mai ales iarna, când arborii erau despuiaţi.

Noi intram în catedrală, ne aşezam pe banca familiei noastre, el rămânea afară, se instala într-un stejar de lângă

o navă laterală, chiar la înălţimea unei ferestre mari. De pe banca noastră zăream prin vitralii umbra unor ramuri şi printre ele pe aceea a lui Cosimo cu pălăria la piept şi capul plecat. În urma înţelegerii dintre tata şi un paracliser, fereastra aceea a fost lăsată în fiecare duminică

întredeschisă, astfel ca fratele meu să poată urmări slujba chiar din copac. Dar după un răstimp nu l-am mai văzut.

Fereastra a fost închisă fiindcă se făcea curent.

Atâtea lucruri, care altădată ar fi fost foarte importante, nu mai însemnau nimic pentru Cosimo. În primăvară. sora noastră s-a logodit. Cine ar fi zis, doar cu un an mai înainte? Conţii d’Estomac au venit împreună

cu tânărul, şi s-a dat o mare petrecere. În palatul nostru, toate încăperile erau luminate, toată nobilimea din împrejurimi se afla acolo şi se dansa. Cine se mai gândea la Cosimo? Ei bine, nu-i adevărat, toţi ne gândeam la el.

Din când în când mi-aruncam ochii pe fereastră, să văd dacă n-a venit; tata era trist şi, în mijlocul acelei sărbători de familie, gândul său se îndrepta, desigur, spre Cosimo, care nu lua parte; iar generăleasa, care, ca pe un teren de instrucţie, comanda întreaga serbare, nu voia decât un singur lucru: să-şi potolească aleanul după cel care lipsea.

Poate ca Battista care făcea piruete, de nerecunoscut fără

veşmintele ei de călugăriţă, cu peruca ei ca de turtă dulce şi cu un grand panier 1 împodobit cu corali, cusut de nu ştiu ce croitoreasă, pun rămăşag ca şi ea se gândea la Cosimo.

_____

1 Malacov ( fr.)

Dar el era acolo, nevăzut, după cum am aflat mai târziu; stătea în umbră, în vârful unui platan, zgribulit de frig, şi privea ferestrele strălucind de lumină, încăperile cunoscute, gătite de sărbătoare, şi lumea cu peruci care dansa. Oare ce gânduri i-or fi trecu prin minte? Regreta cât de cât viaţa noastră? Se gândea oare că pentru a se înapoia în mijlocul nostru n-avea de făcut decât un pas, unul singur, scurt şi lesnicios? Nu ştiu la ce se gândea şi ce voia. Ştiu doar că a rămas acolo tot timpul petrecerii şi chiar şi după aceea, până când, unul câte unul, sfeşnicele s-au stins şi nici o fereastră n-a mai rămas luminată.

Aşadar, de bine de rău, relaţiile lui Cosimo cu familia continuau. Ba mai mult, ele deveniseră destul de strânse cu unul dintre membrii familiei, pe care de-abia acum se poate spune că izbuti să-l cunoască: e vorba de Cavalerul avocat Enea Silvio Carrega. Cosimo descoperi că acest om, mai curând bătrân, care parcă-ţi luneca printre degete, aşa încât niciodată nu puteai şti pe unde se află şi ce învârteşte, de fapt era singurul din întreaga noastră

familie care avea nenumărate ocupaţii, şi nu numai atât, dar nimic din ceea ce făcea el nu era de prisos.

Ieşea chiar şi pe arşiţa de la amiază, cu fesul cocoţat pe creştetul capului, împleticindu-se în poalele anteriului său lung până-n călcâie, şi apoi dispărea, înghiţit parcă de crăpăturile pământului sau de mărăcinii gardului viu sau de pietrele zidului. Nici Cosimo, care se distra stând în copaci ca o santinelă la postul de observaţie (mai bine zis, nu se distra, ci starea aceea devenise starea lui naturală, ca privirile-i să îmbrăţişeze un orizont atât de larg, încât să cuprindă totul), nici Cosimo, ziceam, la un moment dat nu-l mai vedea. Uneori alerga din creangă în creangă spre locul unde îl zărise dispărând, dar nu putea să descopere niciodată pe ce drum apucase. şi totuşi exista un indiciu, un indiciu care revenea mereu în acele locuri: zborul albinelor. În cele din urmă, Cosimo se încredinţă că

prezenţa cavalerului era în legătură cu prezenţa albinelor şi că, dacă voia să-l descopere, trebuie să le urmărească

zborul. Dar cum să procedeze? În jurul fiecărei plante înflorite zumzăiau puzderie de albine. Se gândi să nu se lase ademenit de zborurile răzleţe şi de cele de mai mică

însemnătate, ci să urmeze nevăzuta cale aeriană de-a lungul căreia stăruia un veşnic du-te-vino de roiuri de albine, aşa încât se zăreau ca un nor gros de fum, înălţându-se din spatele vreunui gard viu. Acolo, dedesubt, se aflau stupii, unul sau mai mulţi, aşezaţi în şir pe o scândură, iar în mijlocul zumzetului de albine, aplecat deasupra lor, se afla Cavalerul.

Apicultura era, într-adevăr, una dintre îndeletnicirile tainice ale unchiului nostru natural; tainică până 1a un anumit punct, deoarece el însuşi aducea la masă din când în când câte un fagure din care picura mierea abia scoasă

din stup. Dar această îndeletnicire a lui se desfăşura cu totul în afara domeniilor noastre, în locuri de care, cu siguranţă, el nu voia să se ştie. De bună seamă era vorba de o precauţie a sa, care-i îngăduia să adune roadele acestei strădanii personale din ceaunul spart al administraţiei familiale; sau – întrucât cu siguranţă omul nu era zgârcit şi, la urma urmelor, ce mare cîştig putea să-i aducă un pic de miere şi de ceară? – poate voia să

aibă şi el ceva al său, în care baronul să nu-şi mai vâre nasul, să nu mai pretindă să-l ţină de mână; sau poate fiindcă nu voia să amestece puţinele lucruri pe care le îndrăgea, cum era bunăoară apicultura, cu celelalte, pe care nu le îndrăgea, de pildă treburile administrative.

Oricum, nu încape îndoială că tata nu i-ar fi îngăduit să ţină albine în preajma casei, deoarece baronul se temea în chip nesăbuit ca nu cumva să-l înţepe, iar când întîmplător vedea o albină sau o viespe în grădină, o rupea la fugă ca un zănatic, vârându-şi mâinile sub perucă

ca pentru a se apăra de ciocul unui vultur. Odată, procedând astfel, peruca îi zburase cât colo, iar o albină

nedumerită se avântase spre el, înfigându-i acul în scăfârlia pleşuvă. Trei zile încheiate şi-a doftoricit ţeasta cu prişniţe muiate în oţet, fiindcă, deşi din fire era un om foarte îndrăzneţ şi puternic în împrejurările cele mai grele, totuşi o simplă înţepătură sau un blestemat de furuncul îl aducea în pragul nebuniei.

Deci, Enea Silvio Carrega îşi împrăştiase prisaca pe toată valea Ombrosei. Proprietarii îi îngăduiau să-şi ţină

unul, doi sau trei stupi pe câte o fâşie de pământ de-al lor, în schimbul unui pic de miere. Carrega se învârtea de colo-colo, trebăluind în preajma stupilor, şi umbla la ei de parcă avea picioare de albină în loc de mâini, poate şi datorită faptului că, uneori, ca să nu fie înţepat, îşi vâra mâinile în nişte mănuşi negre, fără degete. De sub fes îi atîrna pe faţă un văl negru, care, la fiece răsuflare, i se lipea sau i se îndepărta de gură. şi plimba un taler ce lăsa în urmă o dâră de fum, ca să îndepărteze albinele câtă

vreme scotocea el prin stup. Zumzetul albinelor, vălul de pe obraz, norul de fum, totul îi părea lui Cosimo ca o vrajă pe care acest om încerca s-o cheme în ajutor spre a dispărea de acolo, a zbura din acel loc ca să renască în altă fiinţă, sau în alt timp, sau în altă parte. Dar era un vrăjitor neînsemnat, deoarece se ivea mereu în acelaşi chip, ba uneori chiar sugându-şi buricul degetului întepat.

Era primăvară. Într-o dimineaţă, Cosimo văzu petrecându-se în văzduh ceva neobişnuit şi tulburător: se stârnise un sunet nemaiauzit, un zumzet ca un răpăit de grindină, dar o grindină care, în loc să cadă pe pământ, se deplasa orizontal, învârtindu-se lin sau risipindu-se, urmând însă un fel de coloană mai densă. Erau albine, puzderie de albine. În jurul lor se vedeau iarba verde, florile şi soarele. Cosimo, care nu pricepea nimic din ceea ce se întâmpla, se simţi cuprins de o agitaţie chinuitoare, cumplită.