cerceteze un plan cadastral, pe care-l avea pe genunchi; ţinea o mînâ la gură, într-o atitudine de aşteptare îngândurată, iar cu cealaltă urmărea hieroglifele hărţii, până ce stabilea punctul în care fiul ei trebuia să fi ajuns, şi, după ce calcula unghiul, îndrepta binoclul spre vârful unui copac oarecare, pierdut în oceanul acela de frunze, potrivea încet lentilele şi, îndată ce începea să zîmbească, emoţionată, ştiam că l-a regăsit, că el era într-adevăr acolo!

Atunci lua nişte stegulețe colorate, pregătite alături pe un scăunel, şi le flutura, întâi unul, apoi altul, cu mişcări hotărâte, ritmice, ca nişte mesaje într-un limbaj convenţional. (Mie mi-era cam ciudă, deoarece n-am ştiut niciodată că mama avea asemenea stegulețe şi că se pricepea să le mânuiască; de bună seamă ar fi fost tare frumos să ne fi învățat să ne jucăm împreună cu stegulețele, mai ales când eram amândoi mai mici; dar mama nu făcea niciodată nimic în joacă, iar acum nu mai puteam trage nici o nădejde.)

Trebuie să spun că, în ciuda întregului său echipament de luptă, ea rămânea totuşi mamă, cu sufletul la gură şi cu batista mototolită în mână, deşi s-ar fi zis că, făcând pe generăleasa, se liniştea, sau că, în haine de generăleasă, îndura mai bine neliniştea decât ca simplă mamă,

străduindu-se să-şi stăpânească nervii, tocmai fiindcă era o femeie delicată, care utiliza acel stil militar, moştenit de la von Kurtewitz, doar ca să se apere.

Stătea acolo, fluturând unul dintre stegulețele ei şi privind prin ochean... şi iată că fața i se luminează toată şi râde. Am înţeles că-i răspunsese Cosimo. Cum? Nu ştiu; poate că agitându-şi tricornul sau muşcând o ramură.

Sigur e că de atunci mama s-a schimbat, nu se mai frământa ca la început, şi cu toate că soarta ei de mamă a fost atât de diferită de a tuturor celorlalte, cu un fiu atât de ciudat şi pierdut pentru viața afectivă obişnuită, ea a reuşit înaintea noastră a tuturor să se împace cu această

ciudăţenie a lui Cosimo, şi părea mulţumită, acum, cu acele saluturi pe care, de atunci, i le trimitea el din când în când, pe neaşteptate, precum şi cu mesajele mute pe care le schimbau între ei.

Curios a fost faptul că mama nu şi-a făcut nici o iluzie că, primind din partea lui Cosimo un salut, acesta ar catadicsi să pună capăt aventurii şi să se înapoieze în mijlocul nostru. Tata, dimpotrivă, trăia necontenit cu gândul acesta, şi orice veste privitoare Ia Cosimo îl îndemna să facă presupuneri neîntemeiate:

— Zău? Aţi văzut? O să se întoarcă?

Mama, însă, mai puţin apropiată de Cosimo decât tata, părea a fi singura care izbutise să-l accepte aşa cum era, poate fiindcă nu încerca să găsească o explicaţie.

Dar să ne întoarcem la ziua aceea. În spatele mamei răsări o clipă şi Battista, care nu se arăta aproape niciodată, şi, cu aerul ei suav, întinse o farfurie cu un fel de papară şi ridică în sus o linguriţă:

— Cosimo... Vrei?

Battista se alese cu o palmă din partea tatei şi intră în casă. Cine ştie ce fiertură monstruoasă preparase! Fratele nostru dispăruse.

Ardeam de nerăbdare să-l urmez, mai ales acum, când îl ştiam părtaş la acţiunile acelei cete de mici zdrenţăroşi.

şi mi se părea că-mi deschisese porțile unui nou tărâm, pe care nu-l mai priveam cu temătoare neîncredere, ci cu un entuziasm solidar. Făceam naveta între terasă şi un foişor înalt, de unde puteam cuprinde cu privirea vârfurile arborilor, iar de acolo, mai mult cu urechile decât cu ochii, urmăream exploziile de veselie gălăgioasă ale bandei prin grădini, vedeam vârfurile cireşilor legănându-se încoace şi încolo, sau din când în când câte o mână

care bâjbâia printre fructe şi le smulgea, câte un cap ciufulit sau o glugă de sac, iar printre glasurile celorlalţi îl desluşeam şi pe al lui Cosimo şi mă întrebam: „Dar cum se face că e acolo? Mai adineauri era aici, în parc! A ajuns mai sprinten decât o veveriţă?“

Mi-aduc aminte că ştrengarii se cocoţaseră în prunii cei roşii de deasupra Bazinului mare, când deodată s-a auzit cornul. L-am auzit şi eu, dar fără să mă tulbur, fiindcă nu ştiam ce înseamnă. Dar ei! Fratele meu mi-a povestit că au amuțit pe dată şi, surprinşi că aud cornul, nu şi-au mai dat seama că e un semnal de alarmă, ci se întrebau doar dacă au auzit bine, dacă era într-adevăr Sinforosa aceea care străbatea din nou drumurile pe micul ei ponei pentru a le vesti primejdia. Deodată au luat-o la goană din livadă, dar nu fugeau să fugă, ci ca s-o caute pe ea, s-o ajungă din urmă.

Numai Cosimo a rămas locului, cu fața roşie ca o flacără. Însă de îndată ce i-a văzut pe ştrengari alergând, dându-şi seama că fugeau în întâmpinarea ei, a început să

sară pe crengi, riscând să-şi rupă gâtul la fiecare pas.

Viola se afla la cotitura unui drum în pantă; se oprise: mâna în care ţinea frâul o pusese pe coama calului, iar cu cealaltă agita cravaşa. Se uita de jos în sus la băieţi şi-şi ducea la gură vârful cravaşei, muşcându-l. Purta o rochie albastră, iar cornul aurit era prins la gât cu un lănţişor.

Băieţii se opriră toți, molfăind şi ei, câte o prună, sau muşcându-şi degetele, sau cicatricele de pe mâini şi de pe braţe, sau chiar sacii. Şi, încet-încet, cu gurile care

molfăiau, băieţii, parcă simţind nevoia de a-şi înfrânge o jenă, fără a fi îndemnaţi de un simtămînt adevărat, şi dornici de a fi contrazişi, prinseră a rosti, aproape fără

voce, nişte fraze care sunau cadenţat, ca şi cum ar fi încercat să le cânte:

— De ce-ai... venit... Sinforosa... acum întoarce-te...

nu mai eşti... tovarăşa noastră... Ah, ah, ah... ah, laşo...

Un foşnet printre ramuri... şi iată, dintr-un smochin înalt, printre miile de frunze, se iveşte capul lui Cosimo, gâfâind. Ea se uită de jos în sus, cu cravaşa în gură, şi la el, şi la ceilalţi, umilindu-i pe toți cu o singură privire.

Cosimo n-a rezistat: gâfâind încă, şi cu limba scoasă, izbucni:

— Ştii că de atunci n-am mai coborât niciodată din copaci?

Acţiunile care au la baza lor o perseverență lăuntrică

trebuie să rămână neştiute şi fără glas; e de ajuns să le dai în vileag ori să te făleşti cu ele, ca totul să pară fie rodul îngâmfării, fie ceva lipsit de noimă sau de-a dreptul meschin. Tot astfel şi fratele meu, de îndată ce rosti cuvintele de mai sus, ar fi vrut să nu le fi spus niciodată, şi nu-i mai păsa de nimic, şi-i venea să coboare din copaci şi să isprăvească. Mai ales în clipa când Viola îşi scoase încet cravaşa din gură şi zise cu un ton binevoitor:

— A. da?... Bravo, mierloiule!

Din gurile micilor păduchioşi începu să vuiască un râs înfundat, înainte ca ele să se deschidă pentru a slobozi urlet şi hohote, iar Cosimo, sus în smochin, de mânie făcu un salt atât de grozav, încât smochinul, fiind un lemn slab, n-a rezistat şi creanga de sub picioarele lui s-a rupt.

Cosimo s-a prăbuşit ca un bolovan.

A căzut cu braţele în lături, nu s-a ţinut. La drept vorbind, a fost singura dată, de când stătea prin copacii de pe acest pământ, că voinţa şi instinctul de a se agăţa l-au părăsit. Numai că o fâşie din coada fracului i se prinse într-o creangă de dedesubt, iar Cosimo se pomeni

spînzurat în aer, cu capul în jos, la vreo patru palme de pământ.

Sângele îi veni în cap, părând împins mai degrabă de ruşine, decât de felul în care stătea. şi primul lui gând când deschise ochii spre o lume răsturnată - şi-i văzu pe băieţii care stăteau de-a-ndoaselea şi urlau şi care, apucaţi acum de furia generală de a face tumbe, îi reapăreau, ba unul, ba altul, în poziţie normală, de parcă ar fi fost agăţaţi de un pământ dat peste cap deasupra abisului, şi pe fetiţa blondă zburdând pe căluţul ei înaripat - primul lui gând a fost că pomenise pentru prima oară despre şederea lui prin copaci şi va fi şi ultima.

Fâcându-şi vânt aşa cum numai el ştia, ajunse iar călare pe o creangă. Viola, strunindu-şi căluţul, părea acum că nici nu luase aminte la cele întâmplate. Cosimo uită pe loc de tulburarea lui. Fetiţa duse cornul la gură

și-n văzduh răsună sumbrul semnal de alarmă. La sunetul lui, ştrengarii (asupra cărora - s-a lămurit mai târziu Cosimo - prezenţa Violei avea o influenţă ciudată, întocmai ca şi clarul de lună asupra iepurilor) o rupseră la fugă. Alergară astfel, mânaţi de instinct, desi ştiau că fata făcuse totul din joacă; şi se jucau şi ei, şi alergau în jos, pe povârniş, imitând sunetul cornului, în urma aceleia care galopa pe căluţul cu picioare scurte.

Și goniră orbeşte în jos, mai-mai să-şi frîngă gâtul, pînâ când n-o mai văzură în faţa lor. Fiindcă fata cotise brusc, părăsindu-i. Încotro apucase? Galopă în jos printre măslinii ce coborau la vale într-o dulce înşiruire de livezi şi căută măslinul în care stătea obosit Cosimo, şi-i dădu ocol în galop, şi dispăru. Apoi apăru din nou la poalele altui măslin, printre crengile căruia se foia neliniştit fratele meu. Şi astfel, urmând trasee la fel de întortocheate ca şi ramurile măslinilor, coborâră împreună

de vale.

Ştrengarii, când băgară de seamă şi văzură manevra celor doi, între şa şi ramuri, se porniră toți o dată să

fluiere a zeflemea şi batjocură. Şi fluierând mereu de suna valea se pierdură în jos spre Porta Capperi 1.

Fetița şi fratele meu rămăseseră singuri să se fugărească

în livada de măslini, dar, dezamăgit, Cosimo îşi dădu seama că, dispărând ceata de copii, veselia Violei păleşte, gata-gata să se prefacă în plictiseală. Şi îl cuprinse bănuiala că fata pornise tot acel joc numai pentru a-i înfuria pe ştrengari, dar totodată nutrea speranţa că acum făcea înadins ca să-l înfurie pe el; fapt e că Viola simţea veşnic nevoia să mânie pe careva pentru a-şi da mai multă importanță. (De toate aceste sentimente, Cosimo, copil încă, nu era aproape deloc conştient; în realitate, îmi închipui că se târa prin tot rămurişul acela scorţos fără să

priceapă nimic, ca un nătărău.)

_____

1 Poarta Caperelor (it.): joc de cuvinte: capperi! înseamnă și: e i, drace!

La o cotitură a drumului, iată că se pomenesc împroşcaţi din spate cu o ploaie măruntă şi violentă de prundiş. Fetița îşi fereşte capul după coama căluţului şi o sterge; fratele meu, cocoţat pe o cracă foarte la vedere, rămâne expus atacului. Dar pietricele zburau mult prea pieziş ca să-i poată face vreun rău; în afară de câteva care-i atinseră fruntea şi urechile. Puşlamalele dezlănţuite fluieră şi râd, strigând:

— Sin-fo-ro-sa e-o scâr-boa-să... - şi fug mîncând pământul.

Ştrengarii au ajuns acum la Porta Capperi, înveşmântată de sus până jos de franjuri verzi de capere.