Belinùi!
Cosimo nu avu răgaz să se bucure de izbândă. O furie în sens opus se dezlănțui dinspre pământ: lătrau, aruncau cu pietre, răcneau.
— De astă dată nu mai scăpaţi, hoţilor, pui de lele ce sunteti! şi înălţară ascuţişul unor furci.
Puşlamalele începură să se ghemuiască printre crengi, să-şi ferească picioarele, să se ridice în coate. Alarma o dăduse, printre agricultorii care stăteau la pândă, gălăgia iscată în jurul lui Cosimo.
Atacul fusese pregătit cu forțe numeroase. Furioşi că
li se furau fructele pe măsură ce se coceau, câțiva mici proprietari şi arendaşi din vale se uniseră între ei, deoarece tacticii răufăcătorilor, de a da lovitura într-o livadă toţi laolaltă, jefuind-o şi fugind apoi în altă parte, pentru a o lua acolo de la capăt, nu i se putea opune decât o tactică asemănătoare, adică de a face de pază toţi împreună pe o moşioară, unde mai devreme sau mai târziu hoţii aveau să se ivească, şi acolo să-i prindă asupra faptului. Acum, câinii asmuţiţi lătrau cățărându-se cu labele pe trunchiurile cireşilor, arătându-şi colţii, iar furcile de fân se întindeau ameninţătoare prin văzduh.
Trei sau patru puşlamale săriră jos taman la vreme ca să
fie împunşi în spate cu vârful tridentelor, iar câinii să-i înşface de turul nădragilor; secăturile o luară la fugă
urlând şi răsturnând în goana lor aracii de prin vii. Aşa
încât nici unul nu mai îndrăzni să coboare; stăteau speriați pe crengi, atât ei cât şi Cosimo. Între timp, oamenii aduseseră scări, le proptiră de cireşi şi începură să se suie cu furcile în mâini.
Lui Cosimo îi trebuiră câteva clipe ca să-şi dea seama că n-avea nici un rost să se sperie din pricină că se speriase banda de vagabonzi, la fel cum lipsită de sens era şi ideea că ei ar fi isteți, iar el nu. Faptul că înţepeniseră
acolo ca nişte neghiobi, iată dovada: ce dracu’ mai aşteptau, în loc s-o ia la sănătoasa prin pomii din jur?
Fratele meu aşa ajunsese până acolo, trecând din copac în copac, şi tot astfel putea să spele putina; îşi îndesă
tricornul pe cap, căută creanga de care se folosise ca de o punte, păşi din ultimul cireş într-un roşcov, din roşcov se căţără, bălăbănindu-se, într-un prun, şi aşa mai departe.
Ceilalţi, văzându-l cum se mişcă de pe o creangă pe alta de parcă ar fi umblat prin piaţă, înţeleseră că trebuie să-i urmeze fără întîrziere pilda, căci de nu, cine ştie cât ar avea de pătimit până să găsească drumul; aşa că îl urmară pe acea cale întortocheată în tăcere şi mai mult de-a buşilea. Între timp, el sări într-un smochin, trecu peste gardul viu care servea de împrejmuire, apoi coborî într-un piersic cu ramurile atât de subţiri, încât n-ar fi putut trece prin el decât unul câte unul. Piersicul îi sluji doar ca să se agațe de trunchiul răsucit al unui măslin ce se revărsa peste creasta unui zid; de pe măslin ajunse dintr-o săritură într-un stejar care-şi întindea un braţ
robust peste torentul de dedesubt, oferind o punte de trecere către arborii de dincolo.
Oamenii cu furcile, care crezuseră că au pus mâna pe hoţii de fructe, îi văzură scăpând pe sus, ca nişte păsări. Îi urmăriră, alergând după ei cu câinii care lătrau turbaţi, dar fură nevoiţi să ocolească gardul viu, apoi zidul, pe urmă ajunseră la puhoi, unde nu erau poduri, şi pierdură
multă vreme până să găsească un vad, dar între timp ştrengarii erau departe şi o luaseră la sănătoasa.
Alergau ca orice muritori de rând, cu picioarele pe pământ. Sus, în copaci, nu rămăsese decât fratele meu.
— Unde o fi piţigoiul acela cu ghetre? se întrebau ştrengarii, nemaivăzându-l înaintea lor.
Îşi înălţară privirea: iată-l colo sus, căţărându-se în măslini.
— Hei, mă, vino jos, că acuma nu ne mai înhaţă!
Dar el nu coborî, ci, sărind din creangă în creangă, din măslin în măslin, pieri din ochii lor în desişul de frunze argintii.
Ceata micilor vagabonzi, cu glugi de sac şi cu trestii în mână, asalta acum cireşii din fundul văii. Lucrau metodic, devastând creangă cu creangă, când... pe cine credeţi că zăriră în vârful cireşului celui mai înalt, stând cocoţat cu picioarele încrucişate, desprinzînd cu două
degete codiţele cireşelor şi punându-şi-le în tricornul aşezat pe genunchi? Pe băiatul cu ghetre.
— Hei, de unde-ai răsărit? îl întrebară ei, răstit, dar se cam dezumflară, deoarece părea că venise până acolo zburând.
Fratele meu lua cireşele din tricorn una câte una şi le vâra în gură, de parcă ar fi fost zaharisite. Apoi scuipa repede sîmburii, pufăind din buze, atent să nu-şi păteze vesta.
— Ce tot umblă după noi „mâncătorul-ăsta-de-nghețatâ“? La naiba, ce se ține scai? De ce nu înfulecă
cireşe din grădina lui?
Dar simţiră un fel de sfiiciune, deoarece îşi dădură
seama că în privinţa căţăratului prin copaci el era mai isteț decât ei toți.
— Printre „mâncătorii-de-nghețată“, zise un altul, uneori se naşte din greşeală şi câte unul mai isteţ: aşa e şi Sinforosa 1...
_____
1 Poreclă italienească dată fetelor îndrăgostite.
La auzul acelui nume misterios, Cosimo ciuli urechile şi roşi, deşi nu ştia nici el de ce.
— Sinforosa ne-a trădat! adăugă un altul.
— Dar era isteață, cu toate că şi ea era o „mâncătoare-de-îngheţată“ şi dacă ar fi sunat din corn şi azi-dimineată, ăia nu ne-ar fi prins...
— Ce mai tura-vura, chiar şi un mâncător-de-nghețată
poate să vină în ceata noastră, dacă, bineînţeles, vrea să
fie de-ai noştri!
