— A, desigur! recunoscu Napoleon. Întâlnirea lui Alexandru cu Diogene!
_____
3 Este vorba de Eugène de Beauharnais. fiul din prima căsătorie al Josephinei de Beauharnais. prima soție a lui Napoleon. Napoleon îl numise pe Eugène vicerege al Italiei.
4 Toate acestea îmi amintesc de ceva... de ceva ce am mai văzut... (fr.)
— Vous n'oubliez jamais votre Plutarque, mon Empereur 1 zise Beauharnais.
— Numai că atunci, adăugă Cosimo, Alexandru cel Mare a fost cel care l-a întrebat pe Diogene ce-ar putea să
facă pentru el, iar Diogene l-a rugat pe împărat să se dea la o parte...
Napoleon pocni din degete, ca şi cum ar fi găsit în cele din urmă fraza pe care o căutase. Dintr-o singură
privire se asigură că demnitarii suitei sale sunt gata să-l asculte şi rosti într-o italiană fără cusur:
— Se io non era 1'Imperator Napoleone, avria voluto ben essere il cittadino Cosimo Rondò! 2
Se răsuci pe călcâie şi plecă. Suita îl urmă cu mare zornăit de pinteni.
Şi totul se sfârşi aici. Era de aşteptat ca într-o săptămână să-i sosească lui Cosimo crucea Legiunii de Onoare. Dar nu primi nimic. Poate că fratele meu nici nu s-a sinchisit, dar nouă, celor din familie, ne-ar fi făcut plăcere.
_____
1 Nu-l uitați niciodată pe Plutarh, Maiestate (fr.) 2 Dacă nu eram împăratul Napoleon, aș fi vrut din toată inima sa fiu cetăţeanul Cosimo Rondò.
XXIX
TINEREŢEA trece repede şi pe pâmînt, darmite în copaci, unde totul e sortit să cadă: frunze, fructe. Cosimo îmbătrânea. Atâția ani, cu toate nopţile petrecute în ger, în bătaia vântului, în ploaie, sub şubrede adăposturi sau fără nimic în preajmă, înconjurat numai de văzduh, veşnic lipsit de o casă, de un foc, de o mâncare caldă...
Cosimo era acum un bătrânel chircit, cu picioarele crăcănate şi cu braţe lungi ca o maimuţă, ghebos, înfundat într-o manta îmblănită ce se sfîrşea cu o glugă, ca un călugăr bărbos. Avea faţa arsă de soare, aspră ca o castană, însă ochii îi erau limpezi şi rotunzi între zbârcituri.
Pe Berezina, armata lui Napoleon devenise o epavă, escadra engleză debarcase la Genova, iar noi ne petreceam zilele în aşteptarea ştirilor privind evenimentele în curs. Cosimo nu se arăta prin Ombrosa: stătea cocoţat într-un pin din pădure, la marginea drumului pe care trecuse artileria, acolo pe unde se scurseseră tunurile către Marengo, şi privea spre răsărit, de-a lungul şoselei pustii pe care acum întâlneai numai păstori cu capre sau catâri cu poveri de lemne. Ce aştepta oare? Pe Napoleon îl văzuse, ştia prea bine cum se sfârşise revoluţia, deci nu trebuia să se aştepte decât la lucruri şi mai rele. Şi totuşi, stătea acolo sus, cu ochii aţintiţi în gol, ca şi cum dintr-o clipă într-alta, la vreo cotitură, urma să apară din nou armata imperială, acoperită de ţurţurii iernii ruseşti, cu Bonaparte în şa, proptindu-şi bărbia în piept, palid şi scuturat de friguri...
Împăratul s-ar fi oprit sub pin (în spatele lui, un zgomot confuz de paşi moleşiţi, zornăit de raniţe şi de puşti trântite la pământ, soldați sleiţi de putere care se descalţă
pe marginea drumului şi îşi dezleagă rănile de la picioare) şi i-ar fi spus: „Aveai dreptate, cetăţene Rondò: dă-mi constituţiile scrise de tine, încredințează-mi sfaturile tale
pe care nici Directoratul, nici Consulatul, nici Imperiul n-au vrut să le asculte: s-o luăm de la început, să ridicăm din nou Copacii Libertăţii, să salvăm patria universală!“
Nu încape îndoială că acestea erau visele, speranţele lui Cosimo.
Dar într-o zi, pe Drumul Artileriei se iviră dinspre răsărit trei siluete, şchiopătînd. Prima era a unui schilod sprijinit într-o cârjă, cealaltă avea capul înfăşurat într-un turban de bandaje, iar a treia părea cea mai teafără, având doar o legătură neagră care îi acoperea ochiul. Zdrenţele spălăcite pe care le purtau, găitanele sfâşiate ce le atârnau pe piept, căciulile desfundate (una dintre ele avea însă
panaş), cizmele cu carâmbii ferfenițați de sus până jos păreau să fi aparţinut uniformelor gărzii napoleoniene.
Dar arme nu aveau: mai precis, unul rotea prin aer o teacă
de sabie, goală, iar altul ţinea pe umăr, ca pe un baston, o țeavă de puşcă de care agăţase o boccea. Şi păşea înainte cântând:
— De mon pays 1 ... De mon Pays... De mon pays...
– ca trei beţivi.
— Hei, străinilor! le strigă fratele meu. Cine sunteți?
— Ia te uită ce neam de pasăre! Ce faci, mă, acolo sus? Mănânci cucuruzi de pin?
Iar altul strigă:
— Cine-i ăla de ne îmbie cu cucuruzi de pin? La foamea asta a noastră care ne roade de atâta amar de vreme, vrea să ne facă să ronțăim cucuruzi de pin?
_____
1 Din țara mea ( fr.)
— D-apoi setea! Setea care ne arde, de-am ajuns să
mâncăm zăpadă!
— Suntem Regimentul 3 de husari!
— Complet!
— Atâția câți au mai rămas!
— Trei din trei sute: nu-i puţin!
