explicăm toate aceste comportări contradictorii printr-o unică pornire a firii Iui, ar trebui să presupunem că era în aceeaşi măsură duşman al oricărui tip de convieţuire umană dintre cele existente în vremea lui, că de aceea fugea de toate şi că se străduia cu încăpățânare să
experimenteze altele noi; dar nici una dintre noile forme nu i se părea la urmă destul de echitabilă şi de deosebită
de celelalte. Fapt care ar explica perioadele de sălbăticie totală pe care le intercala, ca pe nişte paranteze, în existența sa.
Ceea ce dospea în mintea lui Cosimo era ideea unei societăţi universale. Și ori de câte ori s-a străduit să
asocieze persoane, fie în scopuri determinate, cum ar fi fost paza contra incendiilor sau apărarea contra lupilor, fie în frăţii meşteşugăreşti, ca de pildă Desăvârşiții Tocilari sau Luminaţii Argăsitori de Piei, cum reuşea totdeauna să-i adune în pădure în jurul vreunui copac, de pe care el predica, rezulta o atmosferă de conjuraţie, de sectă, de erezie, şi în atmosfera aceea şi discursurile treceau uşor de la particular la general, iar de la simple reguli meşteşugăreşti, se trecea pe nesimţite la proiectul de a înfiinţa o republică mondială de oameni egali, liberi şi drepţi.
La urma urmei, în masonerie, Cosimo nu făcea decât să repete ceea ce mai făcuse şi mai spusese şi în alte societăţi mai mult sau mai puţin secrete din care făcea parte. Și când un oarecare lord Liverpuck, trimis al Marii Loji din Londra pentru a vizita fraţii de pe continent, nimeri la Ombrosa pe vremea când fratele meu era Maestru, rămase atât de scandalizat de ideile sale neortodoxe, încât scrise la Londra că Loja din Ombrosa trebuie să fie o nouă masonerie de rit scoţian, plătită de Stuarți, pentru a face propagandă contra dinastiei de Hanovra, în vederea restaurării iacobite.
După aceasta s-au întâmplat cele povestite cu cei doi călători spanioli care i se prezentară lui Bartolomeo Cavagna drept masoni. Fiind poftiţi la o întrunire a Lojii, găsiră că totul e foarte normal, ba spuseră chiar că
lucrurile se petrec aidoma ca la Marele Orient din Madrid. Tocmai această observaţie îi trezi bănuieli lui Cosimo, care ştia prea bine cât de importantă era partea de ritual inventată de dânsul; ceea ce îl determină să-i urmărească pe spanioli, pe care îi demască, triumfând asupra vechiului său duşman, don Sulpicio.
În orice caz, părerea mea este că toate schimbările introduse în liturghia masonică corespundeau unei nevoi personale a lui Cosimo, fiindcă, după o dreaptă
cumpănire a faptelor, el putea adopta simbolurile oricărui meşteşug, dar nu pe cele ale zidarului, el care nu dorise niciodată nici să construiască, nici să locuiască în casă de zid.
XXVI
OMBROSA era şi un ţinut de podgorii. N-am pomenit nimic despre acest lucru până acum, deoarece, aflându-mă mereu pe urmele lui Cosimo, a trebuit să mă
țin întruna după copacii cu trunchiul înalt. Ombrosa avea însă şi dealuri întinse, acoperite cu vii, iar în august, la poalele frunzişului pădurii, strugurii se împurpurau, umflându-se în ciorchini zemoşi de culoarea vinului. În unele locuri viţa de vie alcătuia bolţi; o spun şi pentru că, îmbătrânind, Cosimo ajunsese aşa de puţintel la trup şi de uşurel, şi învăţase atât de bine meşteşugul de a umbla fără
a-şi face simţiță greutatea, că-l ţineau chiar şi spalierele de viţă. Putea deci să străbată viile, şi mergând astfel şi ajutându-se de pomii fructiferi din jur sau sprijinindu-se de araci, făcea o mulţime de treburi: iarna, când viţele-s goale şi încolăcite în jurul sârmelor le curăţa, vara rărea frunzele când se îndeseau prea tare, căuta insectele, iar în septembrie lua parte la cules.
În timpul culesului, toţi cei din Ombrosa veneau să
lucreze cu ziua la vie, şi printre verdele şirurilor de butuci nu se vedeau decât rochii viu colorate şi cipilici cu ciucuri. Catârgiii încărcau pe samare coşuri pline şi le goleau în căzi, alte coşuri erau ridicate însă de tot soiul de agenţi fiscali, care veneau însoţiţi de zbiri să ia dijmele pentru nobilii din tinut, pentru guvernul Republicii Genova, pentru cler şi alte zeciuieli. În fiecare an aveau loc încăierări.
Problema cotelor-parte din recoltă, datorate în dreapta și-n stânga, a dat naştere la cele mai mari împotriviri, consemnate în aşa-zisele condici de reclamaţii, când a avut loc revoluţia din Franța. În acele condici şi-au scris durerea lor şi cei din Ombrosa, doar aşa, ca să facă o încercare, chiar dacă aici nu foloseau la nimic. A fost una dintre ideile lui Cosimo, care pe atunci nu mai avea nevoie să se ducă la întrunirile Lojii pentru a discuta cu
cei patru masoni beţivi câți mai rămăseseră. Stătea cocoțat în copacii din piaţă, iar în jurul lui se adunau oamenii dinspre părţile litoralului, cât şi sătenii de la câmpie, dornici să li se explice ştirile noi, căci Cosimo primea gazetele prin poştă, şi mai avea şi anumiţi prieteni care-i scriau, printre care astronomul Bailly, devenit apoi maire 1 al Parisului. Şi veşnic sosea câte o ştire nouă: Necker, jocul de paume 2 , Bastilia şi La Fayette cu calul alb, sau regele Ludovic travestit în lacheu.
_____
1 Primar (fr.)
2 Jeu de paume (fr.): un fel de tenis de cameră. În sala du jeu de paume a avut loc jurămîntul pe care deputaţii stării a treia l-au făcut la 20 iunie 1789
de a da o Constituţie Franţei. Întrucât regele Ludovic al XVI-lea le interzisese să se întrunească în sala unde aveau loc de obicei dezbaterile, deputaţii s-au adunat în sala du jeu de paume.
Cosimo le dădea lămuriri şi interpreta diferite roluri, sărind din creangă în creangă; pe o cracă juca rolul lui Mirabeau la tribună, pe următoarea pe cel al lui Marat adresându-se iacobinilor, iar pe alta pe cel al regelui Ludovic la Versailles, punându-şi bonetă roşie, ca să le potolească pe cumetrele venite pe jos de la Paris.
Ca să le explice ce erau „Condicile de reclamaţii“
Cosimo spuse;
— Hai să facem şi noi una.
Luă un caiet de şcoală şi îl atârnă de copac cu o sfoară; fiecare venea acolo şi nota lucrurile care nu mergeau cum trebuie. Ieşiră la iveală tot felul de necazuri: pescarii scriseră despre preţul peştelui, podgorenii despre zeciuială, ciobanii scriseră despre hotarele păşunilor, iar tăietorii de lemne despre pădurile statului; urmară toți cei care aveau rude la puşcărie, şi cei care primiseră câteva lovituri de bici pentru vreo coţcărie, şi cei porniţi împotriva nobililor pe chestii de femei: nu se mai termina. Cosimo se gândi că, deşi era vorba de o
„condică de reclamaţii“, prea era totul din cale-afară de
plângăreț şi îi veni ideea să-i ceară fiecăruia să scrie ce i-ar plăcea mai mult. Şi iar veniră toți să-şi dea cu părerea, de astă dată despre cele bune: unul pomeni de plăcintă, altul de ciorba de fasole cu orez; unul voia o blondă, altul o brunetă; unul ar fi vrut să doarmă toată ziua, iar altul să
umble tot anul după ciuperci: unul voia o trăsură cu patru cai, iar altul s-ar fi mulţumit cu o capră; unul ar fi vrut s-o revadă pe răposata maică-sa, iar altul ar fi dorit să-i întâlnească pe zeii olimpici. În sfârşit, tot ce-i bun pe lumea asta era consemnat în condică, sau desenat, ba chiar pictat în culori, fiindcă multi nu ştiau carte. Scrisese şi Cosimo ceva, un nume: Viola. Numele pe care de ani de zile îl scria peste tot.
A rezultat un caiet frumos, iar Cosimo l-a denumit
„Condica plângerii şi a bucuriei“. Dar degeaba a fost umplut până la ultima filă. căci nu exista nici o „adunare“
căreia să i-l trimiţi, aşa că rămase acolo agăţat de copac cu o sfoară, şi ori de câte ori ploua se înmuia şi se ştergea, iar ombrosenilor, văzând aceasta, li se strângea inima, dându-şi seama de mizeria prezentului, şi dorinţa de răzvrătire se înfiripa în sufletul lor.
În sfârşit, existau şi la noi toate cauzele Revoluţiei franceze. Numai că noi nu eram în Franta, aşa că n-am avut revoluţie. Trăim într-o ţară în care se verifică
totdeauna cauzele, dar nu şi efectele.
Dar şi la Ombrosa se petrecuseră evenimente importante. La numai doi paşi de acolo, armata republicană purta război împotriva austro-sarzilor.
Massena la Collardente, Laharpe pe Nervia, Mouret de-a lungul cornişei, cu Napoleon, care pe atunci nu era decât general de artilerie; astfel că bubuiturile care se auzeau din când în când şi la Ombrosa, fiind aduse de vânt, i se datorau chiar lui.
În septembrie oamenii se pregăteau pentru culesul
viilor. Şi parcă se pregăteau pentru o treabă tainică, pentru ceva cumplit. Căci din poartă în poartă auzeai:
— Strugurii s-au copt!
