— S-au copt! Ei da!
— Ba încă cum s-au copt! Mergem la cules!
— Mergem la tescuit!
— Suntem toți! Tu unde o să fii?
— La via de dincolo de pod. Dar tu? Dar tu?
— La contele Pigna.
— Eu la via de la moară.
— Ai văzut câți zbiri sunt? Parcă ar fi nişte mierloi care dau buzna să ciugulească ciorchinii.
— Da’ las’ că anu’ ăsta n-or mai ciuguli ei!
— Or fi ei mierloi mulți la număr, da’ pe-acilea suntem toți vânători!
— Mai sunt şi dintre aceia care nu vor să se-arate. Ăi care fug!
— Da’ cum se face oare că-n ăst an culesul viilor multora nu le mai place?
— Prin părţile noastre vor să amâne culesul. Da strugurii s-au copt.
— S-au copt!
A doua zi însă, culesul viilor începu într-o tăcere desăvârșită. Podgoriile forfoteau de oameni, care alcătuiau un lanţ de-a lungul şirurilor de butuci, dar nu se auzea nici un cântec. Doar câte o chemare răzleaţă răsuna ici-colo:
— Sunteti şi voi aici? S-au copt!
Și se desluşea freamătul pâlcurilor de zbiri, plutea în văzduh ceva sumbru, datorat, poate, cerului ce nu era pe de-a-ntregul acoperit, dar pe care îl simţea cam apăsător; iar dacă un glas înălţa un cântec, se oprea deodată la jumătate, căci nimeni nu i se alătura. Catârgiii cărau spre teascuri coşurile doldora de struguri. De obicei, întâi şi întâi se punea deoparte dijma cuvenită nobililor, episcopului şi guvernului; dar în anul acela nu s-a
întâmplat aşa: s-ar fi zis că oamenii uitaseră.
Perceptorii veniţi să ridice zeciuiala erau nervoşi, nu ştiau în ce ape se scaldă oamenii. Şi vremea se scurgea şi nu se petrecea nimic, dar se simţea că trebuie să se întâmple ceva, iar zbirii îşi dădeau seama că trebuie să
acţioneze, însă nu ştiau ce anume să facă.
Cosimo, cu paşii lui de pisică, umbla de colo până
colo pe deasupra bolţilor de viţă. Cu un foarfece în mână, tăia ici un ciorchine, dincolo altul, aşa, la întâmplare, întinzându-l apoi culegătorilor şi culegătoarelor de dedesubt şi şoptind fiecăruia ceva.
Căpetenia zbirilor îşi pierdu răbdarea şi zise:
— Ei, şi-acum, ia să vedem noi cum stăm cu zeciuielile.
Dar abia rosti aceste cuvinte, că se şi căi; podgoriile se înfiorară de un sunet adânc, ceva ca un bucium sau ca un şuierat: era un culegător, care, suflând într-o scoică din cele aidoma unui corn de vânătoare, făcu să se reverse prin văi un sunet de alarmă. De pe fiecare colnic răspunseră aceleaşi sunete, culegătorii îşi duseră la gură
scoicile ca pe nişte trompete, ba chiar şi Cosimo, care stătea cocoţat pe o boltă de viţă, făcu la fel.
Printre araci se revărsă un cântec, mai întâi spart, discordant, de nu se înţelegea ce este. Pe urmă glasurile se contopiră, ajunseră la unison, prinseră aripi şi se avântară, şi cântară de parcă alergau, şi femeile şi bărbaţii pitiți pe după spaliere, şi aracii şi vrejurile şi strugurii –
totul părea că aleargă, iar strugurii că se culeg singuri, se aruncă în zăcători şi se tescuiesc singuri, şi parcă cerul şi norii şi soarele s-ar fi prefăcut toate în must, şi începea să
se desluşească şi cântecul, mai întâi melodia, apoi câte un cuvânt care spunea:
— Ça ira! Ça ira! Ça ira! 1, iar flăcăii zdrobeau strugurii cu picioarele goale şi roşii.
— Ça ira, Ça ira! şi fetele înfigeau foarfecele ascuţite ca pe nişte pumnale în frunzişul verde, retezând
curmeiele întortocheate.
— Ça ira! Şi nori de musculițe năpădeau văzduhul deasupra ciorchinilor din teasc, iar ciorchinii musteau.
— Ça ira!
Şi deodată zbirii îşi pierdură cumpătul şi zbierară:
— Hei, voi de-acolo, încetaţi! Linişte! Gata cu gălăgia! Cine mai cântă va fi împuşcat! şi începură să-şi descarce armele în aer.
Le răspunse un tunet de împuşcături, încât ai fi zis că trag niscai regimente aliniate de luptă pe coline. Toate puştile de vânătoare din Ombrosa răpăiră, iar Cosimo, din vârful unui smochin înalt, suflând în pâlnia unei scoici, trâmbița
„la atac“. Prin toate viile începu forfoteala. Nu mai ştiai unde era cules de vie şi unde încăierare: bărbaţi, struguri, femei, vrejuri, cosoare, frunze, ciubere, puşti, papornițe, cai, sârme, ghionturi, copite, țurloaie, țâțe; şi totul cântând: Ça ira!
_____
1 Ultima parte a refrenului unui faimos cântec revoluţionar francez de la 1789. Textul complet al versului este: Jos cu aristocraţii! La spînzurătoare cu ei!
