— Binevoiţi să coborâţi şi dacă vreţi să vă bateţi caballerosamente 1 , zise spaniolul.
_____
1 Cavalereşte (span.)
Mai încolo se afla o pădurice de nuci. Nucile erau în
vremea dezghiocului, iar ţăranii întinseseră cearşafuri de la un copac la altul ca să culeagă nucile care cădeau.
Cosimo alergă la un nuc, sări în cearşaf şi se ţinu drept, proptindu-şi picioarele care lunecau încoace şi-ncolo în hamacul improvizat.
— Urcaţi şi dumneavoastră cu câţiva coţi mai sus, don Sulpicio, că şi eu am coborât mai mult decât îmi stă în obicei! şi făcu să lucească oţelul spadei.
Spaniolul sări şi el pe cearşaful întins. Le venea greu să se ţină drepţi pe picioare, fiindcă pânza avea tendinţa să se strângă ca un sac peste trupurile lor, dar cei doi adversari erau atât de îndârjiţi, încât reuşiră să încrucişeze spadele.
— Întru slava mai mare a Iui Dumnezeu! 1
— Întru gloria Marelui Arhitect al Universului! 2 Şi astfel spunând îşi trăgeau lovituri năstruşnice.
— Înainte de a vă înfige această lamă în burtă, spuse Cosimo, daţi-mi veşti despre señorita Ursula.
— A murit într-o mănăstire.
_____
1 Traducerea devizei latineşti a Ordinului iezuiţilor: Ad majorem Dei gloriam.
2 Marele Arhitect al Universului este denumirea dată de masoni lui Dumnezeu.
Auzind asemenea veste (care cred că fusese născocită
dinadins), Cosimo se tulbură, iar fostul iezuit profită spre a executa o lovitură mişelească. Cu o fandare ajunse până
la una dintre înnodările care ţineau cearşaful legat de nuc dinspre partea lui Cosimo şi o reteză scurt. Cosimo ar fi căzut desigur dacă n-ar fi fost destul de sprinten ca sä se arunce asupra cearşafului înspre partea lui don Sulpicio şi să se agaţe de un căpătâi. Din săritură, spada lui izbi garda spaniolului şi îi străpunse burta. Don Sulpicio se lăsă moale, lunecă în jos de-a lungul cearşafului spre capătul tăiat şi se rostogoli la pământ. Cosimo se căţără în nuc. Ceilalţi doi foşti iezuiţi ridicară trupul tovarăşului lor
rănit sau mort (nu s-a aflat niciodată exact), o luară din loc şi duşi au fost.
Lumea se îmbulzi în jurul cearşafului însîngerat.
Începând de atunci, fratelui meu îi mersese vestea că e francmason.
Mai multe n-am reuşit să aflu, căci Societatea îşi păstrează secretele. Când am intrat şi eu în masonerie, precum am mai spus, am auzit vorbindu-se despre Cosimo ca despre un vechi frate care se afla în raporturi nu tocmai clare cu Loja: unii îl dădeau drept „adormit“, alţii drept un eretic trecut la alt rit, iar alţii îl numeau de-a dreptul apostat: toţi păstrând însă mare respect pentru activitatea lui trecută. Nu exclud nici ipoteza că
legendarul maestru „Picchio Muratore“ („Nagâţ
Zidarul“), căruia i se atribuia întemeierea lojii numite
„Orientul Ombrosiei“, ar fi fost el, cu atât mai mult că, după descrieri, primele rituri practicate vădeau înrâurirea baronului: e de ajuns să amintim că neofiţii veneau legaţi la ochi şi erau urcaţi în vârful unui copac, de unde erau coborâţi cu frânghiile.
Că primele întruniri masonice se ţineau la noi noaptea, în miezul pădurii, e fapt sigur. Aşadar prezenţa lui Cosimo la aceste întruniri s-ar justifica din plin: fie că el ar fi fost cel care şi-ar fi procurat mai întâi broşurile cu constituţia masonică, prin corespondenţii lui din străinătate, şi ar fi pus bazele Lojii, fie că altcineva, după
o prealabilă iniţiere în Franţa sau Anglia, ar fi venit să
introducă ritualul masonic şi la Ombrosa. S-ar mai putea ca masoneria să fi existat mai de mult la Ombrosa, fără
ştirea lui Cosimo, şi ca el, numai întâmplător, într-o noapte de hoinăreală prin copaci, să fi dat într-un luminiş
peste o întrunire de bărbaţi purtând ciudate podoabe şi unelte la lumina torțelor; şi oprindu-se să asculte de pe înălţimile lui, să fi intervenit la urmă provocând zăpăceală cu vreo ieşire tulburătoare, ca de pildă aceasta:
„Dacă ridici un zid, gândeste-te la ceea ce râmâne pe dinafară“ (frază pe care am auzit-o nu o dată din gura lui), sau o alta dintr-ale lui, iar masonii, recunoscând înalta sa doctrină, să-l fi primit în Lojă cu sarcini speciale, iar el să fi introdus apoi multe ritualuri şi simboluri noi.
Adevărul este că atâta timp cât fratele meu a avut de-a face cu masoneria, „Masoneria în aer liber“ (cum o voi numi, pentru a o deosebi de aceea care mai târziu se va întruni într-o clădire) a avut un ritual mult mai bogat, în care intrau cucuvele, telescoape, conuri de brad, pompe hidraulice, ciuperci, drăcușori cartezieni, pânze de păianjen, table pitagorice. Se mai făcea şi oarecare risipă
de cranii, dar nu numai de om, ci şi tigve de vacă, de lupi şi de vulturi. Asemenea obiecte şi încă altele – printre care mistriile, echerele şi compasurile uzuale ale liturghiei masonice – puteau fi zărite pe vremea aceea agăţate printre ramuri, alcătuind ciudate împerecheri care erau atribuite tot nebuniei baronului. Puţini erau cei care îşi dădea seama că acum astfel de rebusuri aveau o semnificaţie mai serioasă; pe de altă parte nu s-a reuşit să
se facă niciodată o demarcaţie precisă între semnele dinainte şi cele de după Cosimo, şi n-ar fi exclus ca toate să nu fi fost decât semnele ezoterice ale vreunei societăţi secrete.
Fiindcă nu trebuie să uităm că, încă înainte de a intra în masonerie, Cosimo se afiliase mai multor asociaţii sau frăţii de meseriaşi, ca aceea a Sfântului Crispino, adică a cizmarilor, sau aceea a Virtuoşilor Butnari, a Drepţilor Armurieri sau a Pălărierilor Cinstiţi. Cum el îşi făcea singur aproape toate cele de trebuinţă, cunoştea cele mai felurite meşteşuguri şi se putea lăuda de a fi membru în multe bresle care, în ce le priveşte, erau bucuroase să aibă
în sânul lor un membru de familie nobilă, cu o minte ciudată şi total dezinteresat.
N-am înţeles niciodată prea bine cum se potrivea
pasiunea pe care o arăta Cosimo față de viața în asociaţie, cu permanenta lui izolare de societatea omenească; dar nu-i aceasta cea mai mare dintre ciudăţeniile caracterului său. S-ar fi zis că pe măsură ce se accentua hotărârea lui de a rămâne cuibărit printre crăci simţea tot mai mult nevoia să-şi creeze noi raporturi cu oamenii. Dar oricât s-ar fi dăruit uneori trup şi suflet ca să organizeze o nouă
asociaţie, stabilind cu meticulozitate statutele, scopul, alegerea celor mai potriviţi oameni pentru fiecare sarcină, tovarăşii lui nu puteau şti niciodată în ce măsură puteau conta pe el, când şi unde îl puteau găsi şi în ce moment, şi când avea să fie apucat iar de firea sa păsărească, încât să
nu mai poţi pune mâna pe el. Dacă totuşi am vrea să
