Întrebarea îi era adresată lui Bentham.
— Nu mare lucru, ca să fiu sincer. Băiat de pe-aici, crescut de maică-sa după
divorț. S-a descurcat bine la școală și la facultate și e psihiatru practicant de aproape 15 ani. N-are o relație, n-are copii, are un apartament în Upper Shirley.
Nu postează pe rețele, pe Twitter sau pe Instagram. Își vede de treaba lui.
— Vreun cazier?
— Nu. Nici antecedente, nici avertismente, nimic. A fost interogat acum câțiva ani după un incident cu fosta iubită, dar, sincer, e singurul lucru interesant legat de el.
— Cine era fosta?
— Gina Brown.
— Ce știm despre ea?
— E măritată cu un oarecare Mark James și stau în Bornemouth, dar înainte a fost logodită cu Blythe. S-a terminat urât, ca să folosesc un eufemism. Ea i-a dat papucii, iar Blythe nu s-a bucurat, aparent simțindu-se trădat și respins.
După câteva luni, s-a întâmplat asta…
Îi întinse o copie după un articol din Southampton Evening News. Helen se uită la dată – iulie 2019 –, apoi la numele de sub poză – Gina Brown –, după
care ridică privirea și se uită la fotografie. Și duse mâna la gură.
În poză era aceeași tânără a cărei fotografie o văzuse frumos înrămată în biroul lui Alex Blythe. Însă de data asta, nu zâmbea și nu poza pentru cameră.
Privea drept în față, șocată, disperată, neliniștită – jumătatea de jos a feței era plină de bășici și toată o rană, proaspăt distrusă de un atac cumplit cu acid.
Capitolul 113
— Nu pot vorbi în clipa asta. Îmi pare rău, pur și simplu nu pot…
Gina Brown se ascundea după ușa de la intrare, sperând că, dacă nu discută, Helen o să se întoarcă și o să bată în retragere. Dar nu se punea problema –
Helen doborâse câteva recorduri, ca să nu mai zicem și de legi, ca să ajungă ca vântul în Bornemouth. Nu avea cum să fie respinsă, oricât de șocantă și tulburătoare era apariția ei bruscă.
— Este vital să stau de vorbă cu tine, Gina. Și despre ce-ai pățit, despre relația ta cu Alex Blythe…
VP - 231
Simpla pomenire a numelui păru să-i provoace durere lui Brown, care avu o reacție fizică, în timp ce ținea ușa în brațe.
— N-am nimic de spus despre asta și vezi că încerc să culc copilul…
De la etaj se auzeau țipetele zgomotoase ale unui bebeluș.
— Atunci poate că se ocupă soțul tău. E acasă?
Gina șovăi, ceea ce-i oferi lui Helen ocazia de care avea nevoie.
— Te rog, Gina. N-aș fi aici dacă n-ar trebui. E o chestiune de viață și de moarte.
Și acum, în sfârșit, păru să înțeleagă cât de gravă era situația; gazda temătoare a lui Helen se dădu la o parte și o lăsă să intre.
— Ar trebui să spun de la bun început că nu știe nimeni că sunt aici. Și că tot ce-mi spui e neoficial…
Gina încuviință, dar nu spuse nimic, strângând în mâini cana de ceai. Stăteau amândouă în livingul ei modest, înconjurate de bibelouri, poze și suvenire ale unei familii fericite. Orice pățise, orice îndurase, era clar că Gina Brown supraviețuise, ba chiar prosperase, găsindu-și și o bucățică de fericire. Totuși, în seara asta părea departe de a fi mulțumită, părea intimidată, înlăcrimată, speriată.
— Alex Blythe nu știe că ne interesăm de el sau că am această discuție cu tine. Ultimul lucru pe care-l vrem e să te supărăm sau să te speriem. Sincer, ești în deplină siguranță, Gina. Tot ce-mi trebuie de la tine sunt niște informații.
Gina rămase cu ochii în cana de ceai, dar nici nu încercă să bea.
— Ce vrei să știi? mormăi ea, hotărâtă să evite s-o privească în ochi pe Helen.
— Cum v-ați cunoscut?
Încă o reacție, dar de data asta Helen nu văzu teamă, ci jenă.
— Eram pacienta lui…
— Și de ce te duceai la el?
— Pentru că aveam o problemă. Avusesem… avusesem un accident urât de motocicletă cu un an înainte. În timpul recuperării am luat analgezice destul de tari și, mă rog, mi-a fost greu să renunț la ele după aia.
— Ai apelat la serviciile lui Alex Blythe ca să te ajute să scapi de dependență?
O încuviințare îndurerată.
