că ea ar fi comandat-o, așa că, și dacă ar fi existat un quid pro quo, chiar dacă
promisese s-o omoare pe Raeburn în schimbul morții lui Martin Hill, n-ar fi fost nevoită să-și îndeplinească promisiunea, decât dacă se temea sincer pentru propria viață, în caz că refuza sau dacă avea deasupra capului vreo sabie a lui Damocles, care o obliga să comită un act disperat.
— Crezi că ne-a scăpat ceva în legătură cu ea?
— Cred că abia am început să descifrăm lucrurile la suprafață. Trebuie să
mergem în urmă, să-i căutăm foștii iubiți, prieteni, locuri de muncă, probleme de familie. Trebuie să-i răscolim toată viața. N-are cazier, n-a avut niciun conflict cu legea, dar trebuie să ne fi scăpat ceva, ceva rușinos, penal sau devastator. Nu pot să mă gândesc la niciun motiv pentru care o femeie cumsecade, obișnuită, ar lua viața unui străin.
— Și oricum, de ce Raeburn?
Edwards ridicase capul.
— De ce-a fost ea ținta? Sigur… sigur, ideea întregii povești e că nu există
legătură între verigi. Făptașii nu-și cunosc victimele și nu se poate face în niciun fel legătura între ei. Dar între cele două se poate face o legătură. Erau amândouă suspecte în anchete aflate în curs, devenite acum făptașe. Pare neglijent, nu se potrivește cu tiparul. De ce să atragă arhitectul acestui haos atenția asupra planului lor?
— Poate că n-au avut de ales, răspunse Helen ferm. Poate că acum i-am agitat noi. Tot planul funcționează perfect numai dacă făptașii nu sunt identificați niciodată. Planul inițial trebuie să fi fost ca asasinatele să rămână
neelucidate, să pară furturi de mașini la nimereală, fugă de la locul accidentului sau atacuri rasiste, dar imediat ce motivele și făptașii reali sunt identificați, planul începe să se destrame. Belinda Raeburn era o potențială verigă slabă.
Ucisese ca să-și apere locul de muncă, relația, stilul de viață, dar tot a pierdut totul. Nu ne mai împiedica nimic să ne concentrăm asupra ei, s-o convingem să
ne spună totul, așa că era mai bine să fie redusă la tăcere. Poate că era considerată mai vulnerabilă, poate că Hill și Downing aveau să reziste mai bine.
Cred că indiferent cine e în spatele poveștii începe să facă un pic de curățenie…
O clipă se lăsă tăcerea, echipa se gândea la ce spusese ea, apoi interveni detectivul-agent Malik.
— Și acum ce facem, șefa?
— Păi, cred că suntem probabil toți de acord că povestea e opera unei persoane sau organizații. Că nu e vorba de Downing, Hill și Raeburn, care au format un fel de alianță sinistră ca să-și rezolve problemele…
VP - 229
— Am verificat asta în detaliu, zise detectivul-agent Bentham. Nu există nicio dovadă a vreunui contact între diferiții făptași.
— Deci altcineva coordonează totul – îi contactează, îi amenință, le indică
țintele și momentul, le dă informații esențiale despre mișcările victimelor. Nu există niciun motiv ca Raeburn să fi știut că Martin Hill folosea scurtătura aia în fiecare zi, nici ca Lilah Hill să fi știut la ce sală merge Raeburn. Cineva trebuie să
le fi dat informațiile, să le fi dat un set de instrucțiuni. Cum?
— Le-am verificat istoricul de convorbiri telefonice, mesajele și e-mailurile, interveni detectivul-agent McAndrew. Nu văd niciun contact comun, nicio suprapunere nicăieri. E posibil să fi avut vreun mijloc de comunicare secret, un telefon de unică folosință sau așa ceva, caz în care o să fie practic imposibil de găsit.
— Dar cineva tot trebuie să le fi dat telefonul ăla, insistă Helen. Sau detalii despre un canal de discuții pe dark web sau ceva. Cineva tot trebuia să
comunice cu ei, direct sau pe cale digitală. Și atunci, cum a avut loc primul contact?
Se lăsă tăcerea în timp ce echipa căuta răspunsuri.
— Sigur trebuie să fie Blythe? îndrăzni Malik șovăitoare.
La asta se gândea și Helen, dar se bucura că pusese altcineva întrebarea.
— Spune.
— Păi, toți aveau ședințe săptămânale cu el. Întâlniri confidențiale, private…
— În biroul lui foarte discret din centru, interveni detectivul-agent Reid.
— N-are asistentă, nu? întrebă și McAndrew.
— Deci nu există nicio evidență cu cine venea și pleca sau cine intra la el, aprobă Malik. Sau în ce stare erau când plecau. Dacă erau furioși, supărați, speriați…
— Mai mult, dacă erau isteți, adăugă Helen, căreia-i venise o nouă idee, ar fi continuat să vină la el și după aceea. Mai bine să nu-și schimbe în niciun fel programul săptămânal și să atragă atenția asupra lor… ceea ce înseamnă că-i supraveghea în continuare sau poate chiar se bucura de disconfortul lor, de neliniștea lor după crimă.
Era o idee neplăcută, dar Helen simțea instinctiv că era corectă.
— Cum stăm cu atacul informatic pe care susține Blythe că l-a suferit?
întrebă ea.
— Nimic până acum. N-au fost reclamate alte atacuri sau furturi de informații în perioada aceea, așa că dacă n-a fost un caz izolat… evident, trebuie să-i verificăm sistemele, dar până acum n-am reușit să dăm de el.
VP - 230
— Deci acum n-avem decât cuvântul lui că a existat un atac. S-ar putea doar să încerce să tărăgăneze. Ce știm despre el?
