— Răzbunare?
Gina expiră, îndelung și adânc, după care încuviință.
— A întrerupt deliberat legătura, a încercat să se distanțeze de mine, de situație, dar nu făcea decât să aștepte momentul.
Ridică privirea spre Helen, cu o expresie vizibilă de sfidare dureroasă. Gina arăta bine, nu se punea problema, avea o nouă viață, o nouă imagine pentru ea, dar durerea, rănile din trecut, încă i se citeau în trăsături.
— Ești sigură că el a fost?
— Tu ce crezi? ripostă Gina, arătând spre fața ei. Asta s-a întâmplat în seara de dinainte de nuntă.
Helen se uită la ea, dezgustată de momentul pervers al atacului.
— N-au existat niciodată alți suspecți, alte explicații?
VP - 234
— Nu fi caraghioasă. Cine altcineva ar face așa ceva?
— A fost interogat?
— Sigur, imediat ce s-a întors în Marea Britanie.
— Nu înțeleg.
— Păi, Alex are multe defecte, dar nu e prost. Era la o conferință în Copenhaga în seara atacului.
— Deci avea un alibi imbatabil.
— Nu lasă nimic la voia întâmplării.
— Și persoana care te-a atacat?
— N-am aflat niciodată cine era, răspunse Gina cu ranchiună. Cineva cu hanorac și șapcă. A venit din spate, abia dacă l-am zărit.
— Și poliția n-a reușit să facă legătura cu Blythe?
— Sigur că nu. Alex n-are prieteni, n-are familie, n-are tovarăși, nimeni care să facă asta pentru el. Cum să facă legătura?
Lui Helen îi treceau prin minte o mulțime de posibilități, chiar când Gina încheie:
— Dar el a fost, știu că el a fost. El a fost.
Capitolul 114
Helen se îndreptă grăbită spre motocicletă, pierdută în gânduri. Situația care păruse la un moment dat fără speranță, un catalog de crime fără legătură între ele, părea acum cu totul altceva. Chiar acum se așezau la locul lor diverse piese de puzzle, dansând în fața ochilor ei. Acum nu conta decât să le prindă și să le pună ferm la locul lor.
Părea foarte probabil ca planul pervers al lui Blythe să fi pornit de la atacul asupra lui Brown. Un iubit părăsit care se răzbună cumplit pe fosta logodnică, distrugându-i fața și soarta, exact când se afla pe punctul să-și găsească
fericirea. Helen își putea imagina scena – un Alex Blythe mai tânăr, mai viguros, convingând un pacient disperat și vulnerabil să comită un act drastic, convingându-l să arunce acid sulfuric în fața unei străine. Oare clientul lui fusese convins, mituit, poate chiar amenințat? Nu, acest pacient neștiutor își dezvăluise deja cele mai întunecate secrete, cele mai profunde rușini, în fața terapeutului în care avea încredere. Era în același timp îngrozitor de sinistru și genial într-un fel ciudat, pentru că victimele lui Blythe îi ofereau de bunăvoie informația, spunându-i psihiatrului lucruri pe care nu le-ar fi trecut prin cap să le VP - 235
spună familiei, prietenilor sau colegilor. Aveau încredere în el – și apoi Blythe folosea această încredere împotriva lor, în cel mai rău mod cu putință.
Helen habar n-avea cum depășise limita cel care-o atacase pe Gina, ca să-i permită lui Blythe să-l manipuleze așa. Dar era convinsă că totul pornise de-acolo. Cum trebuie să se fi bucurat Blythe de putere, știind că l-a silit pe unul dintre pacienții lui să desfigureze altă ființă umană, fără niciun risc pentru el.
Era un plan fără niciun punct slab. Să-l trădeze pe Blythe și să mărturisească
practic atacul în sine și stimulul pentru comiterea lui, când poliția nu avea niciun indiciu? Mai bine să-și țină gura și să nu complice lucrurile.
Atunci, asta a fost scânteia de la care a pornit totul. Atacul asupra Ginei Brown îi oferise probabil o satisfacție personală, dar de ce să se oprească la el?
De ce să nu-i forțeze pe nefericiții vulnerabili care se umileau în fața lui să
meargă mai departe! Să comită actul suprem de violență? Ar fi îmbătător, dătător de putere, irezistibil. Ar fi un fel de joc de-a Dumnezeu.
Implica o planificare atentă, pentru că niciunul dintre profesioniștii tulburați care apelau la serviciile lui discrete nu era ucigaș înnăscut. Bățul, amenințarea dezvăluirii secretelor, nu i-ar motiva decât până la un punct. Probabil unii ar putea fi convinși să ucidă, dar alții cu siguranță s-ar opune; s-ar opune până n-ar mai avea nicio speranță? Și atunci, de ce să nu adaugi și un morcov, scăpând întâi de persoana care le amenința lor fericirea, modul de viață, chiar libertatea? Așa, ar fi fost prinși de două ori, datori lui Blythe pentru eliberarea neașteptată, dar și înrobiți de cunoștințele pe care le avea doar el despre viciile, micile lor greșeli, crimele lor?
Și acum Helen avu o revelație, aducându-și aminte chiar cuvintele lui Blythe.
Când se întâlniseră, vorbiseră despre așteptările nerealiste ale pacienților lui.
Cum spusese?
„Când vin prima dată, clienții mei vor să flutur o baghetă magică și să fac să
dispară totul”. Asta făcuse pentru ei? Se asigura că dispar problemele unui client, ordonându-i unui alt client să-l ucidă pe torționarul lor? Helen se înfioră
din nou. Nu era doar ceva penal, un plan cum nu mai întâlnise niciodată. Era o cale de a-și tortura clienții, de a scălda orașul Southampton în sânge, fără să
