— Cât timp ai mers la el?
— Profesional, vreo trei luni. Personal, mult mai mult…
— Spune mai departe.
— Păi, am avut motivație să renunț la medicament, deci tratamentul a funcționat. Îi eram foarte recunoscătoare, aveam senzația că mi-a redat viața. S-a dovedit că și el avea aceeași senzație.
VP - 232
— Adică?
— Pentru că era pierdut, în derivă…
— Cum așa?
— Își pierduse orice direcție și era nefericit. Trebuie să înțelegi că de la șase ani rămăsese doar cu maică-sa. Femeia încercase ani de zile să facă un copil, avusese mai multe încercări de inseminare artificială, apoi, în ultimul moment, îl concepuse. Alex era micul ei miracol și-l diviniza, îi dădea orice-și dorea, îi spunea orice voia, și asta zi de zi. Apoi a dispărut brusc. Cancer de sân diagnosticat târziu. A murit chiar înainte să împlinească el 22 de ani.
— Și l-a lăsat singur pe lume.
— După aceea, nu părea să mai aibă pe nimeni. Bănuiesc că mai avea câte o aventură când și când, dar nimic serios. Și apoi ne-am cunoscut. Eu eram așa fericită, de mulțumită că eram din nou „normală”, că îl adoram. O vreme, am crezut că suntem fericiți, că am putea avea un viitor, de-asta l-am lăsat să mă
convingă să ne logodim…
— Dar nu din toată inima?
Gina clătină din cap.
— Alex nu voia să fie iubit, voia să fie adorat. Și voia să controleze totul, se înfuria dacă nu mă purtam exact cum voia el…
— Pentru că nimeni nu-i atrăsese niciodată atenția asupra acestui comportament, pentru că fusese întotdeauna răsfățat?
— Poate, nu știu. Nu eu sunt psihiatrul…
Cel mai amar umor, întrepătruns cu furie și durere.
— Și ai decis să rupi relația?
— Eram profund nefericită, mă simțeam prinsă în capcană, chiar sufocată. Și apoi, într-o bună zi, l-am cunoscut pe Mark, la cor. Era autentic și blând și bun…
și m-am îndrăgostit, m-am îndrăgostit cu adevărat de el.
I se zări o umbră de zâmbet pe buze. Helen aruncă un ochi spre tavan –
copilul se liniștea și auzea pașii lui Mark, care se plimba încoace și încolo, încercând să potolească bebelușul.
— Și ce s-a întâmplat după aceea?
Gina ezită, parcă speriată să redeschidă cutia cu amintiri.
— Gina?
— Aș fi putut să gestionez problema mai bine. M-am văzut o vreme cu Mark cât încă eram cu Alex. Dar nu știam ce altceva să fac. Alex era foarte fericit, foarte entuziasmat de nuntă, le spunea colegilor, cunoștințelor, oricui îl asculta, despre ce cuplu minunat suntem, ce zi extraordinară o să fie. Tot făcea planuri, VP - 233
cheltuia tot mai mulți bani, așa că într-o bună zi am venit și i-am zis că vreau să
ne despărțim.
— Cum a reacționat?
— Păi, întâi nu m-a crezut. A zis că încercam să-l îmboldesc, să-l păcălesc.
Apoi, când a înțeles în cele din urmă, a luat-o razna. M-a făcut în toate felurile, mi-a zis niște lucruri absolut îngrozitoare, într-o zi m-a și lovit. Mie mi s-a părut că are un fel de cădere, așa că mi-am luat lucrurile și m-am pregătit să plec. Și după aia, dintr-odată, a început să plângă și să spună că o să se schimbe, dar eu știam că nu-i așa. Alex iubește numai și numai o persoană. Am plecat.
— Și după asta?
— După asta…, spuse ea trăgând adânc și dureros aer în piept, a fost și mai rău. Telefoane, mesaje, îmi zicea că-s curvă, mă acuza că l-am amăgit, că l-am umilit intenționat. Am încercat să-i explic, dar era tot mai rău. M-am ales cu mașina lovită, cu biroul vandalizat…
Părea să se chinuie să respire, ca și cum ar fi avut un atac de panică. Lui Helen îi venea să-i spună să se oprească, dar Gina părea hotărâtă să continue, să-și termine povestea.
— Și tot așa, zi de zi, apoi s-a oprit brusc. La început, am crezut că poate a cunoscut pe altcineva sau că poate i-a venit în sfârșit mintea la cap. Dar privind acum în urmă, știu că schimbarea a fost determinată de ceva ce făcusem eu.
— Ce anume?
— Am… am scris pe Facebook despre logodnă. Mark mă ceruse de soție și, bineînțeles, eu am spus da.
— Și Alex și-a dat seama că n-avea niciun rost? Că relația voastră se încheiase?
— Într-un fel. Dar a și început altceva…
