— Poftim?
— Şi că există o legătură între acest doctor şi un tânăr detectiv care s-a aflat printre noi în tot acest timp.
— Ce tot zici acolo? Ai dovada că acest doctor şi detectivul sunt implicaţi în crimele vampiristului?
— Nu, oftă Harry.
— Nu? Explică!
Când Ståle Aune închise, 20 de minute mai târziu, ascultă liniştea din casă. Calmul. Dormea toată lumea. Însă el ştia că urmează să nu mai aibă
somn.
432
40.
Vineri dimineaţă
Wenche Syvertsen se uita peste parcul Frogner, lucrând pe stepper.
Una dintre prietenele ei o sfătuise să nu-l mai folosească, fiindcă face fundul mare. Evident că femeia nu pricepuse ideea: Wenche îşi dorea un posterior mai mare. Citise online că singurul rezultat al antrenamentului era că îţi oferea un posterior mai musculos în locul unuia mai mare şi mai bine format, iar soluţiile erau suplimentele de estrogen, să mănânci mai mult sau – cel mai simplu – implanturile. Însă Wenche o scosese din calcul pe ultima, principiul ei era să-şi menţină corpul natural şi niciodată –
niciodată – să nu apeleze la cuţit. În afară de faptul că-şi operase sânii, desigur, dar asta nu conta. Iar ea era o femeie cu principii. De aceea nu-i fusese niciodată infidelă lui herr Syvertsen, în pofida propunerilor pe care le tot primea, mai cu seamă în săli de fitness ca aceasta. Adesea de la bărbaţi mai tineri, care o confundau cu o cocotă ieşită la vânătoare. Însă
Wenche preferase mereu bărbaţii mai maturi. Nu ca moşul ăsta jerpelit şi plin de riduri de pe bicicleta de lângă ea, ci ca noul ei vecin. Harry Hole.
Bărbaţi care-i erau inferiori din punct de vedere intelectual şi-n materie de maturizare îi tăiau de fapt cheful, ea avea nevoie de bărbaţi care s-o stimuleze, s-o ţină în priză spiritual şi material. Atât de simplu era, n-avea niciun rost să se prefacă. Iar herr Syvertsen se descurcase de minune la acest capitol. Însă Harry era indisponibil, se părea. Şi mai era şi chestia asta a ei cu principiile. În plus, herr Syvertsen devenise nejustificat de gelos şi ameninţase să se pună în calea privilegiilor şi stilului ei de viaţă în puţinele ocazii în care aflase că îi fusese infidelă. Ceea ce fireşte că se întâmplase înainte ca ea să adere la principiul de-a nu fi infidelă.
— De ce o femeie superbă ca tine nu e căsătorită?
Cuvintele ieşiră scrâşnit, iar Wenche se întoarse cu faţa spre moşul de pe bicicletă. Acesta îi zâmbi. Avea o faţă îngustă, cu riduri ca nişte văi adânci, buze mari şi laţe groase şi slinoase. Era slab, însă cu umeri laţi.
Aducea puţin cu Mick Jagger. În afară de bandana roşie şi mustaţa de camionagiu.
Wenche zâmbi şi-şi ridică degetul fără verighetă.
— Căsătorită. Dar mi-o scot când fac exerciţii.
433
— Păcat! zâmbi moşul. Pentru că eu nu sunt căsătorit şi ţi-aş fi putut oferi pe loc o propunere de l-logodnă.
Bărbatul îşi ridică mâna dreaptă. Wenche tresări. Crezu preţ de o clipă
că are vedenii. Oare chiar văzuse o gaură mare în mâna lui?
— A venit Oleg Fauke, rosti un glas în interfon.
— Trimite-l la mine! răspunse John D. Steffens, împingându-şi scaunul de lângă birou şi uitându-se pe geamul clădirii laboratorului, departamentul de transfuzii.
Îl văzuse deja pe tânărul Fauke coborând dintr-o maşină japoneză
micuţă, care rămânea în parcare cu motorul pornit. Alt tânăr stătea la volan, probabil cu căldura dată la maximum. Era un ger de crăpau pietrele, iar ziua era senină. Pentru mulţi, era un adevărat paradox că un cer lipsit de nori înseamnă căldură în iunie şi ger în ianuarie. Pentru că nu se sinchiseau să înţeleagă principiile fizicii, meteorologiei şi ale naturii lumii. Pe Steffens nu-l mai enerva că oamenii credeau că frigul e un lucru şi nu înţelegeau că era doar absenţa căldurii. Frigul era starea naturală, dominantă. Căldura era excepţia. Aşa cum crima şi cruzimea erau naturale şi logice, în timp ce mila era o anomalie, un rezultat al felului complicat în care instinctul de turmă promova supravieţuirea speciei. Pentru că mila se oprea acolo, între specii, iar cruzimea de nestăpânit a oamenilor faţă de alte specii îi ajuta să supravieţuiască. De pildă, creşterea oamenilor ca specie însemna că nu mai era vânată carnea, ci produsă. Cuvintele însele, producţia de carne, ideea în sine. Oamenii ţineau animale în cuşti, răpindu-le toate bucuriile şi plăcerile vieţii, însămânţându-le pentru a oferi involuntar lapte şi carne proaspătă mai tânără, răpindu-le progeniturile imediat ce erau fătate, în vreme ce mamele urlau de durere, apoi făcându-le iar să rămână gestante cât mai curând posibil. Oamenii se înfuriau dacă anumite specii erau mâncate: câinii, balenele, delfinii, pisicile. Însă mila, din raţiuni de neînţeles, se oprea acolo. Mult mai inteligenţii porci puteau fi şi erau umiliţi şi mâncaţi, şi aşa procedam de atâta vreme, încât lumea nici măcar nu se mai gândea la câtă cruzime calculată era implicată în producţia modernă de hrană. Spălare pe creier!
Steffens se uită la uşa închisă, ştiind că în curând avea să se deschidă.
Se întrebă dacă ei aveau să înţeleagă vreodată. Că moralitatea – pe care unii şi-o închipuiau dată de la Dumnezeu şi eternă – este maleabilă şi
434
deprinsă, la fel ca ideile noastre despre frumuseţe, duşmani sau gusturile în materie de modă. Cam greu de crezut. Prin urmare, nu era deloc surprinzător că omenirea era incapabilă să înţeleagă şi să accepte proiecte de cercetare radicale ce mergeau contra ideilor adânc înrădăcinate.
Incapabilă să înţeleagă că erau la fel de logice şi de necesare, pe cât erau de crude.
Se deschise uşa.
— Bună dimineaţa, Oleg! Haide, intră, ia loc!
— Mersi.
Tânărul se aşeză.
— Înainte de-a lua proba, îţi pot cere o favoare?
— O favoare?
