Suna ca un ecou dintr-un televizor. O întârziere de două secunde.
— Trebuie doar să iau cheia, spusese el, dar totul sunase ca şi cum s-ar fi aflat sub apă şi ştia că ea nu-l auzea. După aceea ea îşi introdusese două, trei, patru degete în vagin, iar el se uitase fix cum întreaga mână
subţire dispare înăuntru. Făcuse încă un pas spre ea. Apoi mâna ieşise la lumină, ţinând o armă, îndreptată spre el. Un pistol lucitor, din care cădeau picături de lichid, cu un cablu ataşat şi care pornea din interiorul ei ca un cordon ombilical.
— N-o face, zisese ea, numai că el îngenunchease deja în faţa ei şi se apleca înainte.
Simţise metalul armei, rece şi plăcut, pe frunte. După care şoptise:
— Fă-o.
220
24
Terenurile de tenis nu erau ocupate când Volvo-ul Amazon al lui Bjørn Holm se opri în faţa parcului Frogner, iar maşina poliţiei la poarta principală de acces.
Beate sări din maşină, complet trează, chiar dacă aproape nu dormise.
Era greu să doarmă în pat străin. Da, încă îl socotea un străin. Îi cunoştea trupul, însă mintea, obiceiurile şi gândirea lui reprezentau încă un mister pe care ea se întreba dacă avea destulă răbdare sau interes ca să le exploreze. Ca atare, în fiecare dimineaţă în care se trezea în patul lui, îşi punea aceeaşi întrebare: ai de gând să mergi mai departe?
Doi poliţişti în haine civile care se sprijineau de maşina lor se îndreptară
de spate şi veniră în întâmpinarea ei. Beate zări doi ofiţeri în uniformă pe scaunele din faţă ale maşinii şi un al treilea în spate.
— El e? întrebă ea, simţindu-şi inima cum bate minunat de tare.
— Da, răspunse unul dintre ofiţerii în civil. O schiţă de poliţie excelentă.
El e cel din imagine.
— Şi tramvaiul?
— I-am dat drumul. Era plin-ochi. Dar am luat datele unei femei, deoarece s-a lăsat cu o mică dramă.
— Da?
— A încercat să fugă când ne-am scos legitimaţiile şi i-am spus că
trebuie să ne însoţească. A sărit pe culoarul dintre scaune şi a înşfăcat un bebeluş ca să ne blocheze calea. A urlat la vatman să oprească tramvaiul.
— Un bebeluş?
— Da, să nu-ţi vină să crezi, nu-i aşa? Ce criminal nenorocit.
— Mă tem că a comis fapte şi mai rele.
— Să înşfaci un bebeluş în tramvai la oră de vârf…
— Bine. Dar după aia l-aţi arestat?
— Mama bebeluşului a ţipat şi s-a agăţat de braţul lui, aşa că i-am putut da un pumn. N-are sens să scoţi arma când funcţionează şi aşa ceva, nu?
Poliţistul îşi arătă pumnul drept julit.
— Bine, zise Beate, încercând să pară că vorbeşte serios. Poate cineva să coboare geamul?
221
Se lăsă în jos şi se uită pe bancheta din spate a maşinii, dar nu văzu decât o siluetă dincolo de reflexia propriei imagini în geamul scăldat în soare.
Încercă să respire cu calm în vreme ce geamul se lăsă fără zgomot în jos.
Recunoscu individul imediat. Acesta nu se uită la ea, ci privi drept înainte cu ochii pe jumătate închişi, ca şi cum ar fi fost încă adâncit într-un vis din care n-avea chef să se trezească.
— L-aţi percheziţionat?
— Întâlnire de gradul trei, zise poliţistul în civil, zâmbind. Nu, n-avea armă la el.
— Vreau să spun: l-aţi căutat de droguri? I-aţi verificat buzunarele?
— Păi… nu. De ce am fi făcut-o?
— Deoarece ăsta e Chris Reddy, cunoscut ca Adidas, având mai multe condamnări la activ pentru vânzare de speed. A încercat să fugă, aşa că
puteţi pune pariu că are ceva la el. Aşa că dezbrăcaţi-l.
Beate Lønn se îndreptă de spate şi se întoarse la Volvo-ul Amazon.
