bucata, să folosească un pic de mortar de prindere şi apoi să vopsească

întregul tavan. Îşi spuse că totul se putea face într-o jumătate de zi, dacă

era eficient.

Se urcă pe un scaun şi îndreptă ranga spre tavan. Hagen avea dreptate: dacă un detectiv dărâma un tavan fără hârtia albastră, adică mandatul de percheziţie, şi fără consimţământul proprietarului, orice instanţă ar fi respins orice dovadă descoperită dincolo de acel tavan.

Harry aruncă ranga în sus. Metalul trecu prin tavan cu un zgomot sec, iar pe faţa lui Harry începură să cadă bucăţi de ghips alb.

Iar Harry nici măcar nu era detectiv, doar un consultant civil care nu făcea parte din anchetă, un individ care putea fi făcut responsabil şi găsit vinovat de huliganism. Însă era dispus să plătească preţul.

Închise ochii şi trase de rangă înapoi. Simţi cum pe umeri şi pe frunte îi cad bucăţi de zugrăveală. Şi imediat simţi duhoarea. Acolo, aproape de tavan, era şi mai rău. Lovi din nou cu ranga, lăţind spărtura. Privi în jurul lui, căutând ceva mai mare pe care să poată aşeza scaunul, ca să-şi vâre capul prin deschizătură.

O zări din nou. O mişcare la fereastră. Sări de pe scaun şi fugi la fereastră, umbrindu-şi ochii pentru a se feri de lumină şi se sprijini de geam. În bezna de afară nu văzu decât siluetele merilor. Unele crengi se

 274 

legănau. Oare prinsese vântul putere?

Harry reveni în încăpere, găsi o cutie mare de plastic de la IKEA, o aşeză

pe scaun şi dădu să se caţăre pe ea, când auzi un zgomot dinspre hol. O

pocnitură. Rămase pe loc şi ascultă. Nu auzi şi alte sunete. Harry ridică din umeri; probabil că era doar scârţâitul unei case vechi din lemn atunci când bătea vântul afară. Îşi găsi echilibrul pe cutia din plastic, se întinse cu atenţie, îşi lipi palmele de tavan şi îşi vârî capul prin gaura din placa de gips-carton.

Duhoarea era atât de puternică, încât ochii îi lăcrimară instantaneu şi Harry se văzu nevoit să se concentreze asupra respiraţiei. Miasma era cunoscută. Carne aflată în acea stare de descompunere în care inhalarea gazelor devenea periculoasă pentru sănătate. Mai simţise o asemenea duhoare o singură dată, când descoperiseră un cadavru înfăşurat în plastic ce stătuse doi ani într-o pivniţă întunecoasă şi şobolanii făcuseră găuri în el. Însă acum nu era vorba de un şobolan şi nici măcar de un animal din familia rozătoarelor. Înăuntru era întuneric, iar capul lui bloca lumina de dedesubt, însă zări ceva care zăcea chiar în faţa ochilor lui. Aşteptă ca pupilele să i se dilate suficient ca să compenseze lumina slabă. După care văzu. Era un burghiu mare. Nu, o drujbă. Însă se mai găsea ceva acolo, mai în spate, ceva ce nu putea fi văzut; Harry simţi o prezenţă fizică. Ceva…

Simţi cum i se îngustează gâtul. Un sunet. De paşi. Sub el.

Încercă să-şi scoată capul, însă avu impresia că deschizătura se îngustase, se strânsese în jurul gâtului său, închizându-l în acea atmosferă

de moarte. Începu să se simtă panicat, îşi introduse cu forţa degetele între gât şi tavanul rupt şi smulse bucăţi de gips-carton. După care îşi trase capul afară. Paşii se opriseră.

Harry îşi simţea pulsul în gât. Aşteptă să se calmeze. Scoase bricheta din buzunar, îşi băgă mâna prin deschizătură, aprinse bricheta şi dădu să-şi bage capul înapoi când observă ceva. Draperia de plastic care separa cele două încăperi. Ceva se profila pe fundalul ei. O siluetă. Cineva îl urmărea de dincolo de draperie.

Harry tuşi.

— Katrine?

Niciun răspuns.

Privirea lui căută ranga pe care o abandonase pe podea. O descoperi şi coborî cât de încet putu. Puse un picior pe podea, auzi cum draperia e

 275 

trasă într-o parte şi îşi dădu seama că n-avea timp să ajungă la ea. Vocea care se auzi părea aproape veselă.

— Deci ne întâlnim din nou.

Harry îşi ridică privirea. În lumina slabă avu nevoie de câteva secunde ca să recunoască acel chip. Înjură printre dinţi. Creierul lui căută instinctiv scenarii posibile pentru modul în care aveau să se desfăşoare următoarele câteva secunde, totul învârtindu-se în jurul unei singure întrebări: ce mama naibii avea să se întâmple acum? Însă nu găsi niciun răspuns.

 276 

29

Ea avea o geantă pe umăr, pe care o lăsă să alunece jos. Geanta atinse podeaua cu un sunet surprinzător de greu.

— Ce cauţi aici? întrebă Harry cu voce morocănoasă, conştient că se repeta o scenă anterioară.

La fel fu şi răspunsul ei.

— Am fost la antrenament. Arte marţiale.

— Ăsta nu e un răspuns, Silje.

— Ba da, este, răspunse Silje Gravseng, scoţându-şi un şold în afară.

Era îmbrăcată cu o bluză subţire, pantaloni negri de sport, pantofi de sport, avea părul strâns în coadă de cal şi zâmbea viclean.

— Îmi terminasem antrenamentul şi te-am văzut plecând din colegiu.

Te-am urmărit.

— De ce?

Ea ridică din umeri.

— Poate ca să-ţi dau o nouă şansă.

— O şansă ca să fac ce anume?

— Să faci ce vrei.

— Anume?

— Nu cred că trebuie să-ţi silabisesc, nu? Am văzut pe faţa ta în biroul lui Krohn. Nu ai faţă de jucător de poker, Harry. Vrei să mă regulezi.

Harry dădu din cap spre geantă.

— Antrenamentul tău… e vorba de chestia aia de tip ninja cu o sabie de lemn?

Vocea îi suna răguşită din pricina uscăciunii gurii.

Silje Gravseng absorbi încăperea cu privirea.

— Ceva de genul ăsta. Ah, avem şi un pat aici.

Îşi luă geanta, trecu pe lângă Harry şi trase un scaun. Lăsă geanta pe pat şi încercă să deplaseze o canapea mare care îi stătea în drum, dar aceasta era înţepenită. Se aplecă, prinse canapeaua din spate şi trase.