— Bineînţeles, făcu Hagen.

Harry dădu încet din cap.

— S-ar putea, de exemplu, ca individul să verifice lista de apeluri recente şi să le trimită acestor contacte un mesaj scurt, ca să întârzie reacţiile.

— Ceea ce înseamnă că e mai dificil să găsim indicii la locul faptei, adăugă Bjørn. Şi aşa individul scapă.

— Când a fost trimis mesajul?

— 25 martie, răspunse Katrine.

— Asta înseamnă astăzi, zise Bjørn.

— Mhm, făcu Harry, frecându-şi bărbia. Avem o posibilă crimă

 268 

motivată sexual şi o dată, dar fără loc. Ce detectivi au fost implicaţi?

— Nu a fost stabilită o anchetă, deoarece era vorba de un caz de persoană dispărută, care nu a fost niciodată trecut la categoria crimă, zise Katrine şi îşi privi însemnările. Dar în cele din urmă, cazul a fost trimis la Serviciul de Investigaţii Criminale şi adăugat pe lista unuia dintre inspectorii de acolo. A ta, de fapt.

— A mea? se încruntă Harry. De obicei îmi ţin minte cazurile.

— Chestia asta s-a întâmplat imediat după Omul de zăpadă. Tu plecaseşi deja în Hong Kong şi nu ai mai reapărut. Ai ajuns chiar tu pe lista persoanelor dispărute.

Harry ridică din umeri.

— Bine. Bjørn, verifică tu după întâlnire la Divizia de Persoane Dispărute ce au cei de acolo în acest caz. Şi alertează-i asupra pericolului ca cineva să le sune la uşă sau să primească apeluri misterioase în cursul zilei, bine? Cred că ar trebui să urmărim pista asta, chiar dacă nu avem un cadavru sau un loc al crimei.

Harry bătu din palme.

— Deci, cine face cafeaua pe aici?

— Mhm, replică Katrine cu o voce mai profundă, afundată în scaunul ei, cu picioarele întinse în faţă, ochii închişi şi frecându-şi bărbia. Cred că

ar trebui să se ocupe de ea noul nostru consultant.

Harry îşi ţuguie buzele, dădu din cap şi sări în picioare. Pentru prima dată după ce fusese găsită Beate, în Boiler Room se auziră râsete.

Gravitatea întâlnirii devenise apăsătoare în atmosfera din încăperea Primăriei.

Mikael Bellman stătea în capătul îndepărtat al mesei, iar preşedintele, în celălalt capăt. Mikael ştia numele celor mai mulţi dintre consilieri; fusese unul dintre primele lucruri pe care le făcuse ca proaspăt şef al poliţiei, anume să înveţe nume. Şi chipuri.

— Nu poţi juca şah fără să cunoşti piesele, îi spusese, la pensionare, fostul şef al poliţiei. Trebuie să ştii ce poate şi ce nu poate face fiecare dintre ei.

Fusese un sfat bine intenţionat de la un şef experimentat. Dar de ce se afla acest ofiţer pensionat în acea încăpere acum? Fusese adus ca un soi de consultant? Oricare ar fi fost experienţa lui la şah, Bellman se îndoia că

 269 

jucase vreodată cu piese precum blonda înaltă care stătea la două locuri distanţă de preşedinte. Persoana care vorbea în acea clipă. Regina.

Consilierul pentru Afaceri sociale. Isabelle Skøyen. Abandonata. Vocea ei avea acel timbru rece, de administrator care ştie că minutele sunt preţioase.

— Am constatat cu tot mai mare nelinişte că Poliţia oraşului Oslo pare incapabilă să pună capăt singură acestor infracţiuni. De ceva vreme, mass-media exercită, în mod firesc, presiuni considerabile asupra noastră ca să

luăm măsuri drastice, dar şi mai important e faptul că şi locuitorii oraşului şi-au pierdut răbdarea. Nu ne putem permite, pur şi simplu, o astfel de lipsă tot mai accentuată de încredere în instituţiile noastre, în acest caz fiind vorba de Poliţie şi de Consiliul Local. Şi cum aceasta este aria mea de responsabilitate, am iniţiat această audiere oficială, astfel încât Consiliul să poată reacţiona la soluţia propusă de şeful poliţiei, soluţie despre care trebuie să presupunem că există şi, ca atare, să evaluăm alternativele.

Mikael Bellman asuda. Ura să transpire în uniformă. Încercase în zadar să prindă privirea predecesorului său. Ce naiba căuta el acolo?

— Şi cred că ar trebui să fim cât se poate de deschişi şi de inovatori în privinţa acestor alternative, intonă mai departe vocea lui Isabelle Skøyen.

Evident, noi înţelegem că această sarcină s-ar putea să fie excesiv de solicitantă pentru un şef al poliţiei tânăr, proaspăt numit în funcţie. Este, într-adevăr, o mare nefericire ca o situaţie care necesită experienţă şi cunoaşterea procedurilor să apară atât de timpuriu în cursul mandatului său. Ar fi fost mai bine dacă povestea asta ateriza pe biroul şefului anterior al poliţiei, date fiind multele sale realizări şi anii îndelungaţi de experienţă acumulată. Sunt convinsă că asta şi-ar fi dorit toată lumea din această încăpere, inclusiv cei doi şefi ai poliţiei.

Mikael Bellman se întrebă dacă auzise bine. Oare ea intenţiona să…

avea de gând să…?

— Nu e aşa, Bellman?

Mikael Bellman îşi drese glasul.

— Scuză-mă că te întrerup, Bellman, reveni Isabelle Skøyen, punându-şi o pereche de ochelari Prada pe vârful nasului şi uitându-se la foaia de hârtie din faţa ei. Citesc acum din minuta şedinţei precedente pe această

temă, în care tu ai spus, citez: „Pot asigura Consiliul că avem cazul sub control şi suntem încrezători că vom ajunge la o rezolvare rapidă”. Ca să

 270 

economisim timp, de care se pare că nu dispunem, poate că ai putea sări peste repetiţii ca să ne spui ce intenţionezi să faci acum diferit faţă de înainte şi cu mai multe rezultate?

Bellman îşi roti umerii în speranţa că i se va desprinde cămaşa lipită de spate. Transpiraţie nenorocită. Târfă nenorocită.

Ceasul arăta ora 20:00 şi Harry se simţea obosit în vreme ce descuia uşa de intrare în PHS. Era clar că îşi pierduse concentrarea pe perioade mai lungi. Şi nici măcar nu înaintaseră cine ştie ce. Parcurseseră din nou rapoarte, enunţaseră idei pe care le mai gândiseră înainte, se învârtiseră

în cerc, se dăduseră cu capetele de pereţi în speranţa că zidul avea să

cedeze mai devreme sau mai târziu.

Fostul inspector de poliţie îl salută din cap pe omul de serviciu şi urcă

scara în fugă.

Era obosit, dar uluitor de alert. Plin de elan. Gata de mai mult.

Când trecu pe lângă biroul lui Arnold, îşi auzi numele strigat. Se întoarse şi îşi vârî capul pe uşă. Colegul lui îşi duse palmele în spatele părului în dezordine.