Krohn ridică capacul de la telefonul lui.
— Putem rezolva mâine, de fapt.
— Perfect. În biroul meu, la ora 14:00. Îţi aminteşti adresa de la ultima vizită?
Harry dădu din cap.
— Excelent. Să ai o zi minunată, Hole!
Krohn sări de pe scaun. Genuflexiuni, flotări şi tracţiuni la bară, îşi zise Harry.
211
După plecarea lui, Harry se uită la ceas. Era joi şi Rakel venea cu o zi mai devreme în acel weekend. Urma să aterizeze la 17:30 şi el se oferise să o ia de la aeroport, propunere pe care ea o acceptase cu recunoştinţă
după două proteste standard de genul „Oh, nu, nu e nevoie”. Harry ştia că
ei îi plăceau cele trei sferturi de oră petrecute în maşină de la aeroport până acasă. Discuţiile. Calmul. Preludiul unei seri minunate. Vocea ei emoţionată explicând ce însemna, de fapt, c ă doar statele puteau fi părţi în Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga. Despre puterile legale ale Naţiunilor Unite sau despre lipsa acestora, totul în vreme ce peisajul de ţară se derula pe lângă ei. Sau vorbind despre Oleg, ce mai face, cum arăta mai bine cu fiecare zi, cum redevenea Oleg cel dinainte.
Despre planurile pe care şi le făcuse. Să studieze Dreptul. Instruire la PHS.
Şi despre cât de norocoşi fuseseră. Şi despre fragilitatea fericirii.
Vorbeau despre tot ce le trecea prin minte, fără ocolişuri. Aproape despre orice. Harry nu-i spusese niciodată cât era de înfricoşat.
Înspăimântat să nu facă promisiuni pe care să nu le poată ţine.
Înspăimântat să nu fie persoana care dorea să fie şi trebuia să fie pentru ei. Înspăimântat pentru că nu ştia dacă ei puteau fi la fel pentru el. Că nu ştia deloc cum îl putea face cineva fericit.
Faptul că era acum împreună cu ea şi Oleg era o circumstanţă aproape excepţională, ceva în care credea doar pe jumătate, un vis ciudat de frumos din care se aştepta mereu să se trezească.
Harry îşi frecă faţa. Poate că acum se apropia. Deşteptarea. Lumina nemiloasă şi înţepătoare a zilei. Realitatea. În care totul avea să fie ca înainte. Răceală, duritate şi singurătate. Harry se înfioră.
Katrine Bratt se uită la ceas. 21:10. Afară părea că este o seară de primăvară brusc blândă. În subsol însă, era o seară răcoroasă şi umedă de iarnă. Se uită la Bjørn Holm cum îşi scărpina perciunii roşcaţi. La Ståle Aune, care scrijelea ceva pe un carneţel. La Beate Lønn, care îşi înăbuşea un căscat. Stăteau în jurul unui ecran de computer şi se uitau la fotografia pe care Beate o făcuse geamului tramvaiului. Discutaseră un pic despre desen şi ajunseseră la concluzia că, oricare ar fi fost semnificaţia acestuia, nu avea cum să-i ajute să-l prindă pe Valentin.
După care Katrine le povestise din nou despre impresia că mai fusese cineva în camera cu probe.
212
— Trebuie să fi fost cineva care lucrează acolo, zise Bjørn. Dar, bine, e ciudat că nu a fost aprinsă lumina.
— Cheia de acces ar fi uşor de copiat, zise Katrine.
— Poate că nu sunt litere, zise Beate. Poate că sunt numere.
Se întoarseră spre ea. Beate continua să se uite fix la ecran.
— Cifre de 1 şi de 0. Nu „i”-uri şi „o”-uri. Ca un cod binar. 1 nu înseamnă „da”, şi 0 „nu”, Katrine?
— Nu sunt programator, răspunse Katrine. Dar da, e corect. Iar 1 mai înseamnă şi pornit, în vreme ce 0 înseamnă oprit.
— 1 înseamnă acţiune, 0 înseamnă repaus, zise Beate. Faci. Nu faci.
Faci. Nu faci. 1. 0. Rând după rând.
— Ca petalele unei margarete, zise Bjørn.
Rămaseră tăcuţi; se auzea doar ventilatorul computerului.
— Matricea se încheie cu un 0, zise Aune. Nu faci.
— Asta dacă o terminase, replică Beate. Trebuia să coboare la staţia lui.
— Uneori criminalii în serie se opresc pur şi simplu, zise Katrine. Dispar.
Ca să nu mai apară niciodată.
— Asta e excepţia, ripostă Beate. Zero sau non-zero. Cine crede că
ucigaşul de poliţişti are intenţia de a se opri? Ståle?
— Katrine are dreptate, chestia asta se întâmplă, însă mă tem că acum crimele se vor repeta.
Mă tem, îşi zise Katrine, aproape de a da la iveală ce gândea, anume că
ea se temea de opusul unei asemenea posibilităţi, acum că erau aşa de aproape, se temea că el s-ar putea opri şi s-ar face nevăzut. Că riscurile asociate meritau. Da, în cel mai prost scenariu era dispusă să-şi sacrifice un coleg ca să-l prindă pe Valentin. Era o idee bolnăvicioasă, dar era acolo, în mintea ei. Moartea a încă unui poliţist putea fi tolerată. Pierderea lui Valentin, nu. Rosti în tăcere o rugăciune: încă o dată, nemernicule.
