Auzi vocea femeii, mai coborâtă şi în norvegiană de data asta:
— Antrax. Doamne, credeam că aşa ceva există doar ca armă biologică.
Voce de bărbat:
— Fals. Am căutat pe Google venind încoace. Bacillus anthracis. Poate sta în stare de adormire zeci de ani. E o gânganie mică şi dură. Se împrăştie prin spori. Aceiaşi spori ca cei din praful trimis prin poştă
americanilor, îţi aminteşti? Cu zece ani sau aşa ceva în urmă.
— Crezi că i-a trimis cineva o scrisoare cu antrax?
— E posibil să fi luat boala de oriunde, dar cel mai obişnuit scenariu este acela al contactului apropiat cu animalele. Probabil că n-o să aflăm niciodată.
Numai că Rico ştia. Ştia cu o claritate bruscă. Îşi duse o mână la masca de oxigen.
— Aţi dat de ruda lui cea mai apropiată?
— Da.
— Şi?
— Spune că el ar fi bine să putrezească în iad.
— Înţeleg. Pedofil?
— Nu. Dar lista e destul de lungă. Hei, se mişcă.
Rico reuşise să-şi scoată masca şi încerca să vorbească. Însă nu reuşi să
scoată decât o şoaptă răguşită. Încercă din nou. Văzu că femeia avea şuviţe blonde şi se uita fix la el cu un amestec de grijă şi dezgust.
— Doctore, este…?
— Nu, nu e o boală contagioasă între oameni.
Nu era contagioasă, deci era doar el infectat.
Faţa femeii se apropie de gura lui. Chiar şi pe moarte – sau poate tocmai pentru că murea – Rico Herrem inhală cu nesaţ parfumul emanat
206
de trupul ei. Inhală aşa cum inhalase în ziua aceea în pescărie. Din mănuşa care mirosea a lână udă şi avea gust de cretă. Praf. Bărbatul cu eşarfă
peste nas şi gură. Nu ca să-şi ascundă faţa. Spori minusculi care zburau prin aer. Poate reuşeam să vă salvăm. Dar în plămâni…
Se chinui să vorbească şi pronunţă cu mare greutate câteva cuvinte.
Trei la număr. Îi trecu prin minte că erau ultimele lui cuvinte. După aceea, ca o cortină care se lasă peste un spectacol jalnic şi chinuit care a durat 42
de ani, un întuneric imens coborî peste Rico Herrem.
Ploaia intensă şi brutală răpăia pe acoperişul maşinii, ca şi cum ar fi încercat să intre în maşină, iar Kari Farstad se înfioră involuntar. Pielea ei era acoperită mereu cu un strat de transpiraţie, însă situaţia avea să fie mai bună la finalul sezonului ploios, cândva în noiembrie. Ar fi vrut să fie acasă, în apartamentul asigurat de ambasadă, căci ura drumurile până în Pattaya, iar acesta nu era primul. Nu-şi alesese cariera ca să aibă de-a face cu scursuri umane. Din contră. Îşi închipuise petreceri cu oameni interesanţi şi inteligenţi, discuţii lejere despre politică şi cultură; se aşteptase la dezvoltare personală şi la o înţelegere mai bună a chestiunilor majore. În locul acestei confuzii care înconjura chestiunile mărunte. Cum era aceea a găsirii unui avocat bun pentru un prădător sexual, care să-i obţină deportarea şi trimiterea la o închisoare norvegiană cu standarde de hotel de trei stele.
La fel de brusc precum pornise, ploaia încetă şi ei goniră mai departe prin norii de abur care se ridicau deasupra asfaltului fierbinte.
— Ce ai zis că a spus Herrem? întrebă secretarul ambasadei.
— Valentin, răspunse Kari.
— Nu, restul.
— A fost neclar. Un cuvânt lung. Poate că au fost două. A sunat ca un termen care are legătură cu o comodă.
— Comodă?
— Ceva de genul ăsta.
Kari privi spre şirurile de arbori de cauciuc plantaţi de-a lungul şoselei.
Voia să meargă acasă. Acasă, în ţara ei.
207
23
Harry alerga pe holul PHS, trecând pe lângă pictura lui Frans Widerberg. Ea stătea în cadrul uşii de la sala de sport. Gata de bătălie, în echipament sportiv strâns pe corp. Stătea cu braţele încrucişate, sprijinită
