Din nou soneria. Tare, lung, insistent.

— Pare o telecomandă.

— Oho! O bombă?

— Nu ştiu. Dar l-au înhăţat oricum. Acum semnalează că situaţia e sub control. Aşteaptă…

— Trebuie să deschid uşa. Te sun eu înapoi.

Beate sări de pe canapea. Alergă la uşă. Întrebându-se cum să-i explice că aşa ceva era de neacceptat, că dacă îi spusese că vrea să fie singură, vorbise serios.

Şi chiar în vreme ce deschidea uşa se gândi cât de departe ajunsese. De la fata tăcută, timidă, care se flagela singură şi care absolvise acelaşi colegiu de poliţie ca tatăl ei la femeia care nu doar că ştia ce voia, dar făcea tot ce trebuia ca să obţină ce voia. Fusese un drum dur, lung şi uneori extrem de dificil, însă răsplata merita fiecare pas parcurs.

Se uită la bărbatul din faţa ei. Lumina care se reflecta de pe chipul lui ajunse la nivelul retinei ei şi fu convertită în semnale vizuale care alimentau girusul ei fusiform cu date.

În spatele ei auzi vocea liniştitoare a lui Gabriel Byrne. Avu impresia că

aceasta spunea: „Nu intra acum în panică”.

Moment în care creierul ei recunoscu chipul din faţa sa.

Harry simţea orgasmul apropiindu-se. Orgasmul lui. Durerea dulce, încordarea muşchilor spatelui şi abdomenului. Închise uşa percepţiilor ochilor minţii şi deschise ochii. Se uită la Rakel, care îl privea cu ochi sticloşi. Pe fruntea ei se umflase o venă. Trupul şi chipul ei tresăreau de fiecare dată când el o pătrundea. Părea să încerce să rostească ceva. Iar el conştientiză faptul că privirea aceea nu era privirea suferindă, ofensată,

 242 

pe care o avea în general înainte de a atinge orgasmul, ci era altceva, un soi de groază pe care îşi amintea să o mai fi văzut o singură dată, în aceeaşi încăpere. Conştientiză faptul că ea îi ţinea încheietura cu ambele mâini, încercând să-i împingă braţul de pe gât.

Aşteptă. Habar n-avea de ce, dar nu era în stare să-şi slăbească

strânsoarea. Simţi rezistenţa opusă de corpul ei şi văzu cum îi ies ochii din orbite. Atunci îi dădu drumul.

Auzi şuieratul scos de ea când inspiră adânc aer.

— Harry… Ce făceai?

Vocea ei era răguşită, de nerecunoscut. El o privi. Nu avea răspuns.

— Tu… tuşi ea. Nu trebuie să ţii atât de multă vreme!

— Scuze, m-am lăsat un pic dus de val.

În acea clipă, el simţi că vine. Nu orgasmul, ci ceva asemănător. Un junghi în piept care i se ridică în gât şi se extinse până în spatele ochilor.

Se prăbuşi lângă ea. Îşi îngropă faţa în pernă. Simţi că îi vine să plângă.

Se rostogoli pe o parte, departe de ea, şi începu să inspire adânc, luptându-se cu lacrimile. Ce naiba se petrecea cu el?

— Harry?

Nu-i răspunse. Nu putea.

— S-a întâmplat ceva, Harry?

El clătină din cap.

— Sunt obosit, îngăimă el cu faţa în pernă.

Îi simţi mâna pe gât, mângâindu-l cu blândeţe, apoi peste piept şi pe ea cuibărindu-se în spatele lui.

În acea clipă prin minte îi trecu gândul pe care el ştiuse dintotdeauna că avea să-l gândească cândva: cum putea cere fiinţei pe care o iubea atât de mult să-şi împartă viaţa cu cineva ca el?

Katrine stătea cu gura deschisă, ascultând conversaţiile furioase din staţia de emisie-recepţie. În spatele ei, Mikael Bellman înjura. Individul care stătea în pragul uşii nu avea o telecomandă la el.

— Este un terminal de plăţi, rosti o voce răguşită pe nerăsuflate.

— Şi ce are în geantă?

— Pizza.

— Repetă?

— Se pare că e un nenorocit de curier. Spune că lucrează pentru

 243 

Pizzaexpressen. A primit o comandă pentru această adresă cu trei sferturi de oră în urmă.

— Bine, o să verificăm.

Mikael Bellman se aplecă şi luă staţia de emisie-recepţie.

— Aici e Bellman. L-a trimis pe tipul ăsta înainte ca să elibereze terenul.

Ceea ce înseamnă că e în zonă undeva şi vede ce se petrece. Avem şi câini aici?

Pauză. Pârâituri de fundal.

— Aici U05. Nu există câini. Îi putem aduce în 15 minute.

Bellman înjură din nou printre dinţi, apoi apăsă pe tasta de emitere.

— Aduceţi-i. Şi elicopterul cu proiectoare şi imagini termice.

Confirmaţi.

— Recepţionat. Cerem elicopterul. Dar nu cred că dispune de detector termic.