Bellman închise ochii şi şopti „idiotule” înainte de a răspunde cu voce tare:

— Ba dispune şi se potriveşte, aşa că dacă individul e în pădure îl vom găsi. Folosiţi întreaga echipă ca să formaţi o reţea la nord şi la vest de pădure. Dacă tipul vrea să fugă, într-acolo o va lua. Ce număr de mobil ai, U05?

Bellman îşi luă degetul de pe tasta de emitere şi îi făcu semn lui Katrine, care îşi ţinea telefonul pregătit. Tastă cifrele pe măsură ce U05 le spuse, după care îi dădu telefonul lui Bellman.

— U05? Falkeid? Ascultă, suntem pe cale să ratăm operaţiunea şi nu dispunem de suficienţi ofiţeri ca să pieptănăm ca lumea pădurea, aşa că

haide să încercăm ceva cu bătaie lungă. Cum el în mod clar a bănuit că noi vom fi aici, e posibil să aibă acces la frecvenţele noastre. E adevărat că nu dispunem de imagini termice, dar dacă el crede că dispunem, şi noi extindem reţeaua către nord şi vest, atunci… Exact. Poziţionează-ţi oamenii în partea de est. Dar păstrează vreo doi în spate, pentru eventualitatea că el va veni spre casă ca să verifice.

Bellman încheie convorbirea şi îi dădu înapoi telefonul lui Katrine.

— Ce credeţi? întrebă aceasta.

Ecranul dispozitivului se stinse şi Katrine avu impresia că urmele luminoase emanate de dungile albe, lipsite de pigmenţi de pe faţa lui pulsau în beznă.

 244 

— Cred, răspunse Bellman, că am fost păcăliţi.

 245 

26

La ora 7:00 dimineaţa ieşeau din Oslo.

Traficul aglomerat de la orele de vârf era deocamdată liniştit. Aşa cum liniştea se instaurase şi în maşina lor, căci amândoi respectau un pact încheiat de multă vreme, de a nu vorbi inutil înainte de ora 9:00.

Când ajunseră la cabinele de taxare începu să cadă o ploaie măruntă, pe care ştergătoarele de parbriz păreau mai degrabă să o absoarbă în loc să o elimine de pe geam.

Harry porni radioul şi ascultă un nou buletin de ştiri, însă nici de data asta nu auzi nimic. Despre vestea care ar fi trebuit să fie anunţată în acea dimineaţă la toate posturile de radio şi pe toate site-urile de ştiri.

Arestarea din Berg, vestea că a fost reţinut un suspect în legătură cu crimele comise împotriva poliţiştilor. După ce ascultă rubrica de sport, care se referi exclusiv la meciul Norvegiei contra Albaniei, apoi o bucată

muzicală cu Pavarotti în duet cu o vedetă de muzică pop, Harry se grăbi să

închidă radioul.

În vreme ce urcau dealurile către Karihaugen, Rakel îşi lăsă mâna pe a lui Harry care stătea, ca de obicei, pe schimbătorul de viteze. Harry aşteptă ca ea să spună ceva. În curând aveau să se despartă pentru o întreagă săptămână, iar Rakel încă nu zisese nimic legat de propunerea lui din noaptea precedentă. Oare avea îndoieli? Ea nu spunea lucruri în care nu credea. În dreptul intersecţiei către Lørenskog, prin mintea lui Harry trecu gândul că poate ea se gândea că el avea îndoieli. Că, dacă se comportau amândoi ca şi cum nu se întâmplase nimic, îngropând totul într-un ocean de tăcere, atunci chiar nu se întâmplase nimic. În cel mai rău caz, aveau să-şi amintească de noaptea precedentă ca de un vis absurd. La naiba, poate că el visase totul. Când fuma opiu, obişnuia să

discute cu oameni despre lucruri care, conform convingerii lui, se petrecuseră, primind în schimb doar priviri nedumerite.

În dreptul intersecţiei către Lillestrøm, el încălcă pactul de păstrare a tăcerii.

— Ce zici de iunie? 21 cade sâmbătă.

Se uită scurt la ea, însă Rakel privea peisajul de câmpie din jur. Tăcere.

Of, la dracu’, era clar că ea regreta. Ea…

 246 

— Iunie e foarte bine. Dar sunt destul de sigură că 21 cade într-o vineri.

Harry auzea zâmbetul din vocea ei.

— Tămbălău mare sau…

— Sau doar noi şi martorii?

— Ce zici?

— Poţi decide tu, dar să fie maxim zece oameni. N-avem veselă pentru mai mulţi. Iar cu cinci oameni din partea fiecăruia, tu poţi invita oricum pe toată lumea din lista ta de contacte.

El râse. Chestia asta putea fi de bun augur.

— Iar dacă te gândeşti să-l iei pe Oleg cavaler de onoare, să ştii că e ocupat, zise ea.

— Înţeleg.

Harry parcă maşina în faţa terminalului de plecări şi o sărută îndelung pe Rakel lângă portbagajul deschis.

La întoarcere, îl sună pe Øystein Eikeland. Partener de băutură şi singurul prieten din copilărie al lui Harry, şoferul de taxi părea bine abţiguit. Pe de altă parte, Harry nici măcar nu ştia cum suna vocea omului când era treaz.

— Cavaler de onoare? La naiba, Harry, sunt mişcat. Tu să îmi ceri mie aşa ceva. La dracu’, văd că şi ceasul zâmbeşte.

— 21 iunie. Ai ceva programat atunci?

Øystein chicoti auzind gluma. Chicotitul se transformă în tuse. Care apoi se transformă în gâlgâitul unei sticle.

— Sunt mişcat, Harry. Dar răspunsul e nu. Tu ai nevoie de cineva care să fie în stare să stea drept pe picioare în biserică şi care să vorbească

oarecum limpede la masă. Iar eu am nevoie de o femeie atrăgătoare la masă, băutură la liber şi nicio responsabilitate. Promit să mă îmbrac cu cel mai bun costum.

— Mincinosule. Tu n-ai purtat niciodată costum, Øystein.

— De-asta sunt şi acum bune de purtat. N-au prea fost folosite. La fel ca amicii tăi, Harry. Puteai da şi tu un telefon din când în când, să ştii.

— Presupun că puteam.

Încheiară conversaţia şi Harry se trezi mergând bară la bară către centrul oraşului şi parcurgând în minte lista scurtă cu candidaţi pentru rolul de cavaler de onoare. O listă pe care se găsea, mai exact, un singur nume. Formă numărul lui Beate Lønn. După cinci secunde de aşteptare îi

 247 

răspunse robotul şi atunci Harry lăsă un mesaj.

Coada de maşini înainta în ritm de melc.

Formă numărul lui Bjørn Holm.