Preotul vorbi îndelung despre ceea ce el numea marile întrebări, despre ce se întâmpla după moarte. Numai că, evident, nu acestea erau marile întrebări; acelea erau ce anume se întâmplase înainte ca Beate să

moară şi cine o ucisese. Pe ea şi pe alţi trei ofiţeri în decursul ultimelor şase luni.

Acestea erau marile întrebări pentru ziarişti, care aduseseră în ultimele zile un omagiu strălucitei şefe Krimteknisk şi îl criticaseră pe noul şi şocant de neexperimentatul şef al poliţiei.

Acestea erau şi marile întrebări pentru Consiliul Local, care îl convocase pe Bellman la o şedinţă în care să dea socoteală de modul cum gestionase anchetele. Iar consilierii lăsaseră să se înţeleagă că nu aveau să se poarte cu mănuşi.

Şi tot acestea erau marile întrebări şi pentru echipele de anchetatori, atât pentru cea mare, cât şi pentru cea mică, înfiinţată de Hagen fără

ştirea lui Bellman, dar pe care acesta o acceptase acum, deoarece aşa descoperise o posibilă pistă de urmărit, Valentin Gjertsen. Slăbiciunea acestei piste consta în faptul că teoria care spunea că acel om-fantomă s-ar fi putut afla în spatele crimelor se baza pe ceea ce susţinuse un singur martor, o femeie, că ea îl văzuse în viaţă. O femeie care se găsea acum în

 254 

coşciugul de lângă altarul bisericii.

În rapoartele emise de criminalişti, de echipa de anchetă a poliţiei şi de anatomopatolog nu existau suficiente detalii care să ofere o imagine completă a celor petrecute, însă tot ce se descoperise se potrivea cu rapoartele vechi ale crimei din Bergslia.

Ca atare, dacă se presupunea că restul era identic, Beate Lønn murise în cel mai oribil mod cu putinţă.

Nu existau urme de anestezic în niciuna dintre bucăţile de trup examinate. Raportul medicului anatomopatolog conţinea frazele

„hemoragie internă masivă în muşchi şi ţesuturile subcutanate”, „reacţie inflamatorie la infecţia din ţesut” care, traduse, însemnau că Beate Lønn fusese în viaţă nu doar când bucăţi importante din trupul ei erau retezate, ci, din nefericire, şi ceva timp după aceea.

Suprafeţele tăiate sugerau că pentru secţionarea trupului fusese folosit un fierăstrău-baionetă mai degrabă decât o drujbă. Criminaliştii credeau că fusese folosită o aşa-numită lamă bimetalică, adică o lamă de 14

centimetri, dotată cu dinţi fini, cu care se putea tăia şi osul. Bjørn Holm spusese că de unde venea el, o asemenea lamă era numită de vânători cuţit pentru reni.

Era posibil ca Beate Lønn să fi fost tăiată pe măsuţa de cafea confecţionată din sticlă, care putea fi ştearsă bine după aceea. Probabil că

ucigaşul luase amoniacul folosit cu el, precum şi sacii negri de gunoi rămaşi, căci nimic din toate acestea nu fusese găsit la locul crimei.

În camionul de gunoi mai descoperiseră resturile unui covor îmbibat cu sânge. Însă nu găsiseră amprente, urme de pantofi, fire de ţesătură, fire de păr sau alte materiale ADN care să nu fi aparţinut casei.

Şi nu descoperiseră nici semne de pătrundere prin efracţie.

Katrine Bratt explicase că în seara aceea Beate Lønn încheiase abrupt conversaţia pentru că suna soneria.

Părea foarte puţin probabil să fi dat drumul în casă unui străin şi oricum cu siguranţă nu în toiul unei operaţiuni a poliţiei. Ca atare, teoria la care lucrau cu toţii acum era că ucigaşul intrase cu forţa, ameninţând-o cu o armă.

Apoi mai exista, evident, o a doua teorie. Că nu fusese un străin. Asta deoarece Beate Lønn avea lanţ la uşa solidă din lemn. În plus, existau multe urme de zgârieturi, care sugerau că lanţul fusese folosit în mod

 255 

regulat.

Bellman privi spre strane. Gunnar Hagen. Bjørn Holm şi Katrine Bratt. O

femeie în vârstă cu un băiat despre care Bellman presupunea că era fiul lui Lønn. În orice caz, asemănarea cu ea era izbitoare.

O altă fantomă, Harry Hole. Rakel Fauke. Brunetă, cu ochii aceia negri, sclipitori, aproape la fel de frumoasă ca Ulla. De neînţeles cum un individ ca Hole putea pune laba pe aşa ceva.

Un pic mai încolo, în spate, Isabelle Skøyen. Bineînţeles că oraşul trebuia reprezentat la nivel de Consiliu, altfel presa ar fi subliniat acest fapt. Înainte de a intra în biserică, îl trăsese într-o parte, ignorând prezenţa Ullei, şi îl întrebase cât mai avea de gând să ignore apelurile ei.

Iar el îi repetase că totul se sfârşise. Atunci ea se uitase la el aşa cum te uiţi la o insectă înainte de a o strivi şi îi spusese că ea e cea care pleacă, nu cea care e abandonată. Şi că el avea să descopere în curând ce însemna asta. Îi simţise privirea lipită de spatele lui în timp ce se îndrepta către Ulla şi îi oferea braţul.

Altfel, stranele erau pline cu ceea ce presupunea a fi un amestec de rude, prieteni şi colegi, cei mai mulţi în uniformă. Îi auzise consolându-se unii pe alţii cât puteau de bine: nu existau semne de tortură şi pierderile de sânge însemnau, poate, că victima devenise inconştientă în câteva secunde.

Pentru o fracţiune de secundă privirea lui întâlni privirea altcuiva. Şi trecu mai departe ca şi cum nu l-ar fi văzut. Truls Berntsen. Ce dracu’

căuta el aici? Doar nu se numărase niciodată printre favoriţii lui Beate Lønn. Ulla îl apăsă uşor pe braţ, uitându-se întrebătoare la el, iar Bellman îi aruncă un zâmbet fugar. Presupuse că până la urmă prezenţa lui avea sens; în moarte erau cu toţii colegi.

Katrine se înşelase. Nu i se terminaseră lacrimile.

După ce cadavrul lui Beate fusese descoperit, crezuse de câteva ori că

nu-i mai rămăseseră lacrimi. Numai că erau acolo. Iar ea le storsese dintr-un trup deja epuizat după orele îndelungi de plâns.

Plânsese până ce corpul ei refuzase să se mai supună şi atunci vomitase. Plânsese până adormise de epuizare. Şi iar plânsese, din clipa în care se trezise. Şi acum plângea din nou.

În orele cât dormise fusese bântuită de coşmaruri, bântuită de propriul

 256 

pact cu diavolul. Cel prin care se arătase dispusă să sacrifice un coleg în schimbul arestării lui Valentin. Pactul pe care îl ratificase cu incantaţia ei: Încă o dată, nemernicule. Loveşte încă o dată.

Katrine oftă din rărunchi.

Oftatul puternic îl trezi pe Truls Berntsen. Adormise. Costumul lui ieftin era atât de alunecos pe strana uzată din biserică, încât avea toate şansele să ajungă pe jos.

Îşi fixă privirea asupra altarului. Isus cu raze ieşindu-i din cap. Ca un far.

Iertarea păcatelor. Genial ce făcuseră. Religia nu se vindea prea bine; era atât de greu să te supui tuturor poruncilor după ce dispuneai de banii necesari ca să cedezi tentaţiilor. Aşa că veniseră cu ideea asta, suficient de bună ca să fie crezută. O idee de vânzări care aducea profit şi creditare, aproape că făcea ca mântuirea să fie gratuită.

Numai că, la fel ca în cazul creditării, lucrurile scăpaseră de sub control, oamenilor începuse să nu le mai pese, începuseră să păcătuiască, deoarece tot ce aveau de făcut era să creadă. Prin Evul Mediu, biserica fusese obligată să strângă şurubul, să implementeze măsuri de colectare a datoriilor. Aşa că inventaseră iadul şi toate chestiile alea cu sufletul care arde pentru veşnicie acolo. Ca urmare, ce să vezi, turma s-a întors înspăimântată în biserică şi de data asta oamenii şi-au reglat conturile.

Biserica a devenit foarte bogată şi asta era bine pentru ei, căci făcuseră o treabă excelentă. Asta gândea cu sinceritate Truls despre această

chestiune. Chiar dacă mai credea şi că o să moară şi cu asta basta, fără

iertarea păcatelor, fără iad. Dar dacă se înşela, atunci era clar că avea probleme mari. Trebuia să existe limite ale iertării şi Isus cu greu şi-ar fi putut imagina câteva dintre faptele comise de Truls.

Harry se uita drept în faţă. Era altundeva cu mintea. În Casa Durerii, cu Beate arătându-i şi explicându-i lucruri. Nu-şi reveni decât atunci când auzi şoapta lui Rakel.