Loveşte încă o dată.
În acea clipă îi sună telefonul. După număr, îşi dădu seama că erau cei de la anatomopatologie.
— Salut. Am analizat bucata de gumă de mestecat de la cazul de viol.
— Da?
Katrine îşi simţi pulsul accelerându-se. La naiba cu toate teoriile mărunte, acum era vorba de probe concrete.
— Mă tem că nu putem descoperi urme de ADN.
213
— Cum? Dar… dar trebuie să fie plină cu salivă.
Era ca şi cum cineva aruncase pe ea o găleată cu apă rece.
— Mă tem că uneori aşa se întâmplă. Bineînţeles că putem verifica din nou, dar cu omorurile astea comise împotriva poliţiştilor…
Katrine închise.
— Nu au descoperit nimic în guma de mestecat, rosti ea, cu ton coborât.
Bjørn şi Beate dădură din cap. Katrine avu impresia că sesizează un soi de uşurare la Beate.
Se auzi o bătaie în uşă.
— Da! strigă Beate.
Katrine se uită fix la uşa de fier, brusc sigură că el era.
Bărbatul înalt şi blond. Care se răzgândise. Şi care venise să-i salveze pe toţi din fundătura în care se găseau.
Uşa de fier se deschise. Katrine înjură în sinea ei. Era Gunnar Hagen.
— Cum merge?
Beate îşi întinse braţele deasupra capului.
— Nici urmă de Valentin în tramvaiele 11 sau 12 în această după-amiază, iar interogările n-au generat nimic interesant. În seara asta avem ofiţeri în tramvai, dar speranţele noastre sunt mai mari pentru mâine-dimineaţă.
— Am evitat întrebările Direcţiei de Investigaţii Criminale legate de folosirea ofiţerilor în tramvaie. Se întreabă ce se petrece şi dacă există
vreo legătură cu omorârea poliţiştilor.
— Zvonurile circulă rapid, zise Beate.
— Un pic prea rapid, replică Hagen. Chestia asta va ajunge la urechile lui Bellman.
Katrine se uita fix la monitor. Tipare. Asta era capacitatea ei forte; aşa reuşiseră să ia urma Omului de zăpadă. Aşadar. 1 şi 0. Două cifre în perechi. Poate zece? O pereche de cifre care e reluată de mai multe ori.
De mai multe ori. De mai multe…
— De aceea, trebuie să-l informez despre Valentin în seara asta.
— Ce va însemna pentru grupul nostru? întrebă Beate.
— Apariţia lui Valentin într-un tramvai nu a fost din cauza voastră. E
evident că trebuia să acţionăm. În orice caz însă, odată cu asta, grupul nostru îşi încheie misiunea. S-a stabilit că Valentin trăieşte şi grupul ne-a
214
oferit un suspect principal. Iar dacă nu-l prindem noi, există şansa ca el să
apară la casa din Berg. Acum alţi ofiţeri vor prelua misiunea, oameni buni.
— Cum rămâne cu poli-ti? întrebă Katrine.
— Poftim? replică Hagen, cu voce moale.
— Ståle spune că te apuci să scrii ce îţi trece prin subconştient. Valentin a scris mulţi de zece, unul după altul. O altă modalitate de a spune „mulţi”
e „poli”. Aşa că, poli-ti. Ca în „politi”. Poliţie. Asta ar putea însemna că
