— Trebuie să-i ajuţi pe Gunnar şi pe ceilalţi, Harry.

Harry îşi veni în fire. Se uită surprins la ea.

Ea dădu din cap spre altar, unde ceilalţi ocupaseră deja poziţii lângă

sicriu. Gunnar Hagen, Bjørn Holm, Katrine Bratt, Ståle Aune şi fratele lui Jack Halvorsen. Hagen îi spusese lui Harry că trebuia să ducă sicriul alături

 257 

de cumnat, care era al doilea ca înălţime din grup.

Harry se ridică şi străbătu coridorul dintre strane în tăcere.

Trebuie să-i ajuţi pe Gunnar şi pe ceilalţi.

Ca un ecou al celor spuse de ea cu o noapte înainte.

Harry dădu imperceptibil din cap în direcţia celorlalţi. Se postă pe poziţia rămasă liberă.

— La trei, anunţă Hagen încet.

Sunetele orgii se intensificară, umplând biserica de muzică.

După aceea o duseră pe Beate Lønn afară, la lumină.

Justisen era plin cu oamenii de la funeralii.

În difuzoare se auzea un cântec pe care Harry îl mai auzise acolo şi înainte. I Fought the Law de Bobby Fuller Four. Cu continuarea optimistă…

„iar legea a câştigat”.

O însoţise pe Rakel la expresul de aeroport, iar până să revină, câţiva dintre foştii lui colegi reuşiseră să se îmbete bine. Ca om treaz, proaspăt venit, Harry putu să observe ritmul frenetic în care se goleau paharele, ca şi cum oamenii se găseau pe un vapor care se scufunda. La multe mese se ţinea isonul cu urlete refrenului lui Bobby Fuller că legea a câştigat.

Harry le făcu semn celor de la masa unde şedeau Katrine Bratt şi ceilalţi care purtaseră sicriul că avea să revină curând şi se duse la toaletă.

Tocmai începuse să se elibereze când alături apăru un bărbat. Harry îl auzi desfăcându-se la fermoar.

— Ăsta e un loc pentru ofiţeri de poliţie, grohăi o voce. Ce mama dracului cauţi tu aici?

— Mă piş, răspunse Harry, fără să-şi ridice privirea. Dar tu? Mai arzi documente?

— Nu încerca chestii de-astea cu mine, Hole.

— Dacă aş fi încercat, n-ai mai umbla acum liber, Berntsen.

— Vezi-ţi de treaba ta, icni Truls Berntsen, sprijinindu-se de zidul de deasupra pisoarului cu mâna liberă. Pot să-ţi pun o crimă în cârcă, ştii bine asta. Rusul din barul Come As You Are. Toţi poliţiştii ştiu că tu ai comis-o, dar eu sunt singurul care o poate dovedi. Şi de aceea nu îndrăzneşti să te iei de mine.

— Ce ştiu eu, Berntsen, e că rusul era traficant de droguri şi a încercat să mă trimită pe lumea cealaltă. Dar dacă tu crezi că ai şanse mai mari

 258 

decât el, dă-i drumul. Doar ai mai bătut poliţişti până acum.

— Ce?

— Tu şi Bellman. Un ofiţer homosexual, nu?

Harry auzi cum şuvoiul de urină eliberat de Berntsen slăbeşte şi apoi moare.

— Te-ai apucat din nou de băut, Hole?

— Mhm, răspunse Harry, încheindu-se la pantaloni. Probabil că ăsta e sezonul celor care urăsc poliţiştii.

Se duse la chiuvetă. Văzu în oglindă că Berntsen încă nu apăsase pe butonul de evacuare a urinei. Se spălă pe mâini şi şi le uscă la uscător. Se duse spre uşă. Îl auzi pe Berntsen şuierând:

— Să nu cumva să încerci ceva, te avertizez. Dacă mă dobori, te iau cu mine.

Harry se întoarse în bar. Bobby Fuller aproape îşi încheiase melodia. Iar asta îl determină pe Harry să se gândească la ceva. La cât de pline de coincidenţe sunt vieţile oamenilor. Bobby Fuller fusese găsit mort în maşina lui, în 1966, îmbibat în benzină, iar unii crezuseră că fusese ucis de poliţişti. Avea 23 de ani. La fel ca René Kalsnes.

Începu o melodie nouă. Supergrass şi Caught by the Fuzz. Harry zâmbi.

Gaz Coombes cântând despre a fi prins de copoi, care voiau să verse tot ce ştie, iar 20 de ani mai târziu poliţiştii ascultau cântecul ca un tribut pentru ei. Scuze, Gaz.

Harry se uită prin încăpere. Se gândi la lunga discuţie pe care o avusese cu Rakel cu o zi înainte. O discuţie despre toate lucrurile de care puteai scăpa, pe care le puteai evita sau ocoli în viaţă. Şi despre lucrurile de neevitat. Deoarece asta era viaţa, sensul existenţei. Toate celelalte –

iubirea, pacea, fericirea – urmau, pentru că asta era cerinţa. Per ansamblu, ea fusese cea care vorbise şi îi explicase ce trebuia să facă.

Umbra morţii lui Beate se alungea atât de mult, încât acoperea acea zi de iunie, oricât de puternic ar fi strălucit soarele. Harry trebuia să o facă.

Pentru amândoi. Pentru toţi.

Harry îşi croi drum până la masa celor care purtaseră sicriul.

Hagen se ridică şi trase scaunul pe care i-l rezervaseră lui.

— Deci? întrebă el.

— Contaţi pe mine, răspunse Harry.

 259 

Truls rămase lângă pisoar, încă paralizat pe jumătate de vorbele lui Harry. Probabil că ăsta e sezonul celor care urăsc poliţiştii. Oare ştia ceva?

Prostii! Harry nu ştia nimic. De unde ar fi putut să afle? Şi dacă ar fi ştiut, nu ar fi avut o astfel de izbucnire, ca o provocare. Dar ştia de poponarul de la Kripos pe care îl bătuseră măr. Şi de unde putea şti despre asta?