Probabil că el se deplasase cu viteza fulgerului, însă răsuflarea pe care ea o simţi pe ceafă era destul de calmă, iar vocea care-i şopti la ureche era senină, aproape veselă.

— Ce se petrece?

Katrine se întoarse spre el şi răsuflă cu un şuierat lung.

— Nimic.

Mikael Bellman luă binoclul ei şi studie casa de dedesubt.

— Echipa Delta are două posturi pe calea ferată de acolo, nu?

— Da. De unde…

— Mi s-a dat o copie după harta misiunii, răspunse imediat Bellman.

Aşa am găsit şi acest post de observaţie. Bine ascuns, de altfel, trebuie să

spun.

Bellman se plesni cu palma peste frunte.

— Măi să fie. Ţânţari în martie.

— Musculiţe, replică Katrine.

— Greşit, i-o reteză Mikael Bellman, care continua să ţină binoclul la ochi.

— Mă rog, avem dreptate amândoi. Musculiţele sunt asemenea ţânţarilor, doar că sunt mai mici.

— Te înşeli în privinţa…

— Unele dintre ele sunt atât de mici, încât nu ajung să sugă sângele oamenilor, ci pe cel al altor insecte. Sau fluidele lor corporale.

Katrine ştia că spune prostii din pricina nervozităţii, fără să ştie exact de ce era nervoasă. Poate pentru că omul de lângă ea era şeful poliţiei.

— Bineînţeles, insectele nu au…

— Nu se petrece nimic. În faţa casei a oprit o maşină. Cineva se dă jos din ea şi se apropie de casă.

 238 

— Iar dacă o musculiţă… Ce aţi spus?

Katrine luă binoclul. Şef al poliţiei sau nu, ăla era postul ei. Iar el avea dreptate. În lumina felinarelor de pe stradă văzu pe cineva care intrase deja pe poartă şi se îndrepta spre uşa de la intrare. Individul era îmbrăcat în roşu şi ducea un pachet pe care ea nu-l putu identifica. Katrine îşi simţi gura uscându-i-se. El era. Lucrurile se întâmplau. Şi se întâmplau acum.

Înşfăcă telefonul mobil.

— Iar eu nu-mi încalc uşor promisiunile, zise Harry.

Se uită la ţigara pe care ea i-o dăduse înapoi. Sperând să mai aibă parte măcar de un ultim fum. Avea nevoie de el.

— Şi la ce promisiune te referi?

Vocea lui Rakel părea mică, neajutorată. Vocea singurătăţii.

— E o promisiune pe care mi-am făcut-o mie însumi… zise Harry, lipindu-şi buzele de filtru.

Inhală fumul. Gustă fumul, capătul ţigării, care din cine ştie ce motiv bizar avea un gust complet diferit faţă de partea de început.

— …că nu te voi ruga niciodată să te măriţi cu mine.

În liniştea care urmă el auzi o rafală de vânt furişându-se printre crengile copacilor, ca un public şocat, emoţionat, şoptitor.

După care veni răspunsul. Ca un mesaj scurt de staţie de emisie-recepţie.

— Repetă.

Harry îşi drese glasul.

— Rakel, vrei să te măriţi cu mine?

Rafala de vânt plecase mai departe. Iar în locul ei se instalaseră tăcerea şi calmul. Noapte. Iar în toiul acesteia, Harry şi Rakel.

— Îţi baţi joc de mine?

Ea se îndepărtase deja.

Harry închise ochii. Se simţea în cădere liberă.

— Nu glumesc.

— Eşti sigur?

— De ce aş glumi? Vrei tu să fie o glumă?

— În primul rând, Harry, ai un simţ al umorului tare deplasat.

— De acord.

— În al doilea rând, trebuie să mă gândesc la Oleg. Şi tu trebuie să faci

 239 

asta.