— În tramvaiul care trecea pe lângă parcul Frogner, spre Majorstuen.
Eşti la lucru?
— Da.
— E un tramvai cu numărul 12. Află încotro se îndreaptă şi cere să fie oprit. Nu trebuie să scape.
— Bine. O să văd care sunt staţiile şi trimit o descriere a lui Valentin tuturor maşinilor de patrulare.
— Nu-i bine.
— Ce nu-i bine?
— Descrierea. E schimbat.
— Cum adică?
— Chirurgie estetică. Operaţii suficient de radicale încât să se poată
mişca nedepistat prin Oslo, de exemplu. Spune-mi unde a fost oprit tramvaiul şi mă reped acolo şi îl identific.
— Înţeles.
Beate îşi băgă telefonul înapoi în buzunar. Abia atunci remarcă faptul că respira greu. În faţa ei, traficul de dimineaţă se desfăşura ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca şi cum faptul că un ucigaş tocmai fusese descoperit n-avea nicio importanţă.
— Ce s-a întâmplat cu ei?
Beate se desprinse de gardul de sârmă şi se întoarse spre vocea răguşită.
Bătrânul se uita la ea cu o privire întrebătoare.
— Unde sunt toţi? repetă el.
Când zări durerea din privirea omului, Beate simţi cum i se pune un nod în gât.
— Crezi că… rosti omul, încercând o lovitură în aer cu racheta, că sunt pe celălalt teren?
Beate dădu încet din cap.
196
— Da, probabil că sunt. N-ar trebui să fiu aici. Sunt pe celălalt teren.
Mă aşteaptă acolo.
Beate se uită la spatele individului în vreme ce el se îndrepta cu paşi mărunţi spre poartă.
Apoi plecă spre Majorstuen. Şi chiar dacă mintea ei lucra cu febrilitate, întrebându-se încotro se putea duce Valentin, de unde venea şi cât de aproape erau de arestarea lui, Beate nu se putea descotorosi de ecoul vorbelor bătrânului.
Mă aşteaptă acolo.
Mia Hartvigsen se uita la Harry Hole.
Îşi încrucişase braţele şi stătea cu umărul pe jumătate întors către el. În jurul medicului anatomopatolog zăceau cuve albastre din plastic cu diverse părţi de trup uman. Studenţii plecaseră din sala de disecţie a Institutului de Anatomie Patologică de la parterul Rikshospital, însă
apăruse această fantomă a trecutului cu raportul anatomic al lui Asaiev sub braţ.
Mia Hartvigsen stătea aşa nu pentru că nu îl plăcea pe Hole, ci pentru că apariţia lui însemna probleme. Când activase ca detectiv, Hole însemnase mereu ore suplimentare de lucru, termene-limită mai strânse şi o şansă crescută de ceartă pentru erori pentru care medicii patologi cu greu puteau fi făcuţi responsabili.
— Am făcut autopsia lui Rudolf Asaiev, zise Mia. Una amănunţită.
— Nu suficient de amănunţită, răspunse Harry, punând raportul pe una dintre mesele metalice lucitoare unde studenţii abia terminaseră de ciopârţit carne umană.
De sub o pătură se ivea un braţ musculos, retezat de la umăr. Harry citi literele tatuajului estompat de pe partea superioară a braţului. Prea tânăr ca să mori. În fine. Poate că braţul aparţinuse unuia dintre motocicliştii din banda Los Lobos, o bandă de traficanţi rivală pe care Asaiev fusese hotărât să o elimine.
— Şi ce te face să crezi că n-am fost suficient de riguroşi, Hole?
— În primul rând, n-aţi putut evidenţia o cauză a morţii.
— Uneori pur şi simplu corpul nu ne oferă destule indicii. Ştii bine. Nu înseamnă că nu a existat o cauză perfect naturală a morţii.
— Iar cea mai naturală cauză în acest caz ar fi aceea că l-a omorât
197
cineva.
