— Mmhm.
190
După ce plecase de lângă ei, Harry mai degrabă simţise decât auzise râsetele lor înfundate.
Să se gândească la ceva drăguţ.
Harry atinse copia raportului care se afla pe blatul din bucătărie. Îl rugase pe Hagen să i-l trimită. Cu discreţie. Raportul conţinea în cea mai mare parte termeni medicali în limba latină. Pe unii dintre ei îi înţelegea.
Suficient cât să-şi dea seama că Rudolf Asaiev murise în aceeaşi manieră
misterioasă şi inexplicabilă în care trăise. Şi, cum lipseau orice indicii de acţiune criminală, patologii fuseseră nevoiţi să tragă concluzia că moartea survenise ca urmare a unui infarct cerebral. Genul de lucru care se mai întâmplă.
Ca detectiv, Harry le-ar fi putut spune că aşa ceva nu se întâmplă din senin. Un martor preţios nu moare din întâmplare. Cum spusese Arnold?
În 94% din cazuri era vorba de crimă dacă cineva avea suficient de mult de pierdut ca urmare a mărturiei martorului.
Paradoxul aici era că Harry însuşi ar fi avut de pierdut dacă Asaiev ar fi depus mărturie. Ba chiar ar fi avut multe de pierdut. Ca atare, de ce să-şi mai bată capul cu toate astea? De ce să nu-şi arate recunoştinţa, să se încline cu respect şi să-şi vadă mai departe de viaţa lui? Exista un răspuns simplu la toate acestea. Sistemul lui funcţiona prost.
Harry lăsă raportul la marginea mesei lungi de stejar. Şi decise că în dimineaţa următoare o să-l distrugă. Acum, însă, trebuia să doarmă.
Să se gândească la ceva drăguţ.
Harry se ridică şi începu să se dezbrace în drum spre baie. Sub duş, dădu robinetul la fierbinte şi îşi simţi pielea arzând, pedepsindu-l.
Să se gândească la ceva drăguţ.
Se şterse, se băgă sub cearşaful alb şi curat de pe patul lor dublu, închise ochii şi încercă să grăbească somnul. Numai că, înainte de a adormi, gândurile îl năpădiră.
Se gândise la ea.
Când stătuse în toaletă cu ochii închişi, concentrându-se şi încercând să
se gândească la ceva drăguţ, se gândise la Silje Gravseng. Se gândise la pielea moale şi bronzată, la buzele ei, la răsuflarea fierbinte pe faţa lui, la furia sălbatică din priviri, la trupul musculos, la curbele ei, la carnea fermă, la toată acea frumuseţe nedreaptă a tinereţii.
La naiba!
191
Mâna ei peste cureaua lui, apoi pe abdomen. Trupul ei aplecându-se spre al lui. Strânsoarea în jumătate de Nelson. Capul ei aproape ajuns la podea, gemetele de protest, spatele arcuit cu fundul ridicat către el, zvelt ca al unei căprioare.
La naiba, la naiba!
Se ridică în capul oaselor. Rakel îi zâmbea cu căldură din fotografia de pe noptieră. Caldă, inteligentă, atotştiutoare. Dar oare ea chiar ştia? Dacă
i s-ar fi permis să petreacă cinci secunde în creierul lui, ca să vadă cine era el în realitate, ar fi fugit oare ţipând? Sau toţi oamenii sunt la fel de bolnavi şi doar diferenţele dintre ei determină cine dă drumul monştrilor şi cine îi ţine în frâu?
Se gândise la ea. Se gândise că făcuse exact ce dorise ea acolo, pe birou, când trimisese zburând în aer teancul cu lucrări ale studenţilor, ca nişte fluturi care se lipesc de piele, foi de hârtie aspră cu litere mici, negre, care descriau categorii de crime: de natură sexuală, din pricina alcoolului, pasionale, dispute familiale, crime de onoare sau din lăcomie. Se gândise la ea cât stătuse acolo, în toaletă. Şi umpluse recipientul până la margine.
192
21
Beate Lønn căscă, clipi şi privi pe geamul tramvaiului. Soarele de dimineaţă îşi începuse lucrarea de a topi ceaţa peste parcul Frogner.
Terenurile de tenis pline de rouă erau pustii. Se vedea un singur bărbat în vârstă, emaciat, stând pierdut în gânduri pe un teren cu beton unde încă
nu fusese montat fileul pentru noul sezon de antrenamente. Uitându-se fix la tramvai. Coapse subţiri ieşind de sub şortul vechi, cămaşă albastră
prost încheiată, rachetă căzută pe jos. Un om care aşteaptă un partener care nu mai vine, îşi zise Beate. Poate din cauză că meciul fusese perfectat pentru acel moment, dar cu un an înainte, iar partenerul nu mai trăia.
Beate ştia cum se simţea omul. Zări monumentul Monolit când trecură de poarta principală de acces în parc, unde tramvaiul opri.
De fapt, ea avea un partener, pe care îl vizitase noaptea trecută, după
ce Katrine luase de la ea cheia de la camera cu probe. De aceea era în tramvai în această parte a oraşului. Era un bărbat obişnuit. Aşa îl socotea ea. Nu genul de bărbat la care să visezi. Doar genul de care aveai nevoie din când în când. Copiii lui erau la fosta soţie, iar acum, că fiul ei stătea la bunici în Steinkjer, ei doi se întâlneau ceva mai des. Cu toate astea, Beate constatase că ea limitase inconştient întâlnirile. Practic, era mai important pentru ea să ştie că el exista ca opţiune decât să petreacă timp împreună.
El nu reuşise să-l înlocuiască pe Jack, dar nu conta. Beate nu-şi dorea un înlocuitor, ci exact ce avea acum. Adică altceva faţă de obişnuit, ceva lipsit de angajament, ceva care n-ar fi costat-o prea mult dacă ar fi dispărut din viaţa ei.
Beate privi în continuare pe geam la tramvaiul care venea din sens opus. În liniştea din jur auzea muzică dinspre căştile fetei de alături şi recunoscu o melodie pop de succes, iritantă, din anii 1990. De când ea era cea mai tăcută fată de la colegiul de poliţie. Palidă, cu o tendinţă
stânjenitoare de a se îmbujora imediat ce o privea cineva. Chiar dacă, din fericire, nu o făceau mulţi. Iar cei care o făceau uitau imediat de ea. Beate Lønn avea genul de faţă şi de atractivitate care o transformau într-un noneveniment, într-un peşte de acvariu.
Numai că ea îi ţinea minte.
Pe fiecare.
193
