Singura ciudăţenie fusese aceea că simţise că nu era singur.

O urmări pe Ulla. Oare simţea şi ea? De aceea îşi lua mereu privirea din carte ca să se uite la fereastră? Ca şi cum afară era ceva. Ceva ce o aştepta.

Iar vorbeau pe staţii.

El ştia despre ce vorbeau.

Înţelegea ce plănuiau.

 232 

25

Ziua Z se apropia de final.

Staţia de emisie-recepţie pârâi încet.

Katrine Bratt se răsuci pe pătura subţire de pe sol. Îşi duse iar binoclul la ochi şi privi spre casa din Bergslia. Tăcută şi întunecată. Aşa cum era de aproape 24 de ore.

Ceva trebuia să se întâmple în curând. Peste trei ore avea să fie o altă

zi. Data greşită.

Se înfioră de frig. Însă ar fi putut să fie şi mai rău. Circa nouă grade în cursul zilei, fără ploaie. Însă, după ce soarele dispăruse, temperatura scăzuse vertiginos şi începuse să i se facă frig, chiar şi cu lenjeria termică

pe dedesubt şi cu jacheta îmblănită pe deasupra, jachetă care, conform celui care i-o vânduse, era „de 800 pe scara americană, adică nu pe cea europeană”. Era ceva legat de izolaţie. Sau pene? În acea clipă, şi-ar fi dorit să aibă la dispoziţie ceva mai cald de 800. Cum ar fi fost un bărbat lângă care să se poată cuibări…

În casa propriu-zisă nu se găseau ofiţeri; nu riscaseră să fie văzuţi intrând sau ieşind. Chiar şi pentru operaţiunea de recunoaştere, parcaseră

la mare distanţă, după care se furişaseră până aproape de casă, niciodată

mai mult de doi oameni simultan şi în haine civile.

Ei i se alocase un deluşor din pădurea Berg, în spatele locurilor unde se aflau membrii echipei Delta. Le cunoştea poziţiile, dar nu era în stare să

vadă nimic, nici chiar când cerceta locurile cu binoclul. Ştia că erau patru lunetişti, acoperind fiecare latură a casei, precum şi 11 oameni gata să ia locul cu asalt în mai puţin de opt secunde.

Îşi privi din nou ceasul. Încă două ore şi 58 de minute.

Din câte ştiau, crima iniţială avusese loc la sfârşitul zilei, însă fusese greu de determinat ora decesului în condiţiile în care cadavrul fusese tăiat în bucăţi ce nu cântăreau mai mult de două kilograme fiecare. În orice caz, momentele crimelor la indigo copiaseră până atunci momentele crimelor iniţiale, aşa că faptul că încă nu se întâmplase nimic era oarecum de aşteptat.

Dinspre vest se apropiau nori. Prognoza meteo indicase vreme uscată, însă urma să se întunece şi vizibilitatea avea să scadă. Pe de altă parte,

 233 

poate că norii aduceau o creştere de temperatură. Ar fi trebuit să-şi ia un sac de dormit.

Telefonul mobil vibră.

— Ce se petrece?

Era Beate.

— Nimic de raportat aici, răspunse Katrine, scărpinându-se la ceafă. Cu excepţia faptului că încălzirea globală este o certitudine. Sunt musculiţe pe aici, în martie.

— Vrei să spui ţânţari?

— Nu, musculiţe. Sunt… în fine, avem multe musculiţe în Bergen. Vreun apel de interes?

— Nu. Doar Cheez Doodles, Pepsi Max şi Gabriel Byrne. Spune-mi şi mie, mi se pare mie că tipul e tare sau e doar o idee prea bătrân?

— E tare. Te uiţi la In Treatment.

— La primul sezon. Al treilea disc.

— Nu ştiam că ai cedat în faţa caloriilor şi DVD-uri-lor. Chiloţi mai mari?

— Cu elastic foarte slab. Trebuie să mă răsfăţ puţin când cel mic nu e aici.

— Să schimbăm locurile?

— Nu. Mai bine închid, în caz că sună prinţul. Ţine-mă la curent.

Katrine aşeză telefonul alături de staţia de emisie-recepţie. Îşi ridică

binoclul la ochi şi cercetă drumul din faţa casei. În principiu, individul putea veni din orice direcţie. Era improbabil să sară gardurile de pe marginea şinelor pe unde tocmai trecuse trenul, dar dacă venea dinspre Damplassen putea străbate pădurea pe oricare dintre multele poteci.

Putea trece prin grădinile de-a lungul dealului Bergslia, mai ales acum, când se înnora şi se lăsa noaptea. Dar dacă se simţea încrezător, nu ar fi avut niciun motiv să nu vină pe şosea. Cineva, pe şaua unei biciclete vechi, pedala în susul pantei, clătinându-se într-o parte şi-n alta, poate din pricină că nu era foarte treaz. Se întrebă ce făcea Harry în seara aceea.

Nu puteai şti niciodată cu adevărat ce face Harry, nici măcar dacă

stăteai în faţa lui. Harry cel secretos. Nu precum ceilalţi. Nu ca Bjørn Holm, care îşi purta sufletul pe chip. Care îi spusese în ziua precedentă că avea să asculte Merle Haggard cât aştepta lângă telefon. Că avea să mănânce burgeri artizanali din carne de ren cumpăraţi din Skreia. Şi care îi mai spusese, după ce ea strâmbase din nas, că, la naiba, când toată povestea

 234 

aceea avea să se încheie, o să o invite să deguste burgerii din carne de ren preparaţi de mama lui, cu cartofi prăjiţi, şi o s-o iniţieze în secretele muzicii din Bakersfield. Care, probabil, era singurul gen de muzică pe care îl avea. Nu era de mirare că era burlac. Când ea-l refuzase politicos, el păruse că regretă imediat că lansase oferta.

Truls Berntsen conducea prin Kvadraturen. Ca aproape în fiecare seară.

Înaintând încet în sus şi în jos, ici şi colo, pretutindeni. Dronningens, Kirkegata, Skippergata, Nedre Slottsgate, Tollbugata. Ăsta fusese oraşul lui. Şi avea să redevină oraşul lui. În staţia radio se auzeau mesaje cifrate.

Coduri pentru el, Truls Berntsen, căci pe el voiau să-l ţină pe dinafară.

Idioţii probabil se gândeau că reuşiseră şi că el nu pricepea nimic. Numai că nu-l păcăleau. Truls Berntsen îndreptă oglinda retrovizoare şi aruncă o privire pistolului de serviciu care zăcea pe haina lui, pe scaunul din dreapta faţă. Situaţia era, ca de obicei, exact pe dos. El era cel care avea să-i păcălească.

Femeile de stradă îl ignorau; recunoşteau maşina şi ştiau că n-avea de gând să le cumpere serviciile. Un băiat machiat şi îmbrăcat cu pantaloni mult prea strâmţi se învârti în jurul unui stâlp care susţinea un indicator de parcare interzisă ca un dansator la bară, scoţându-şi un şold în afară şi trimiţându-i bezele lui Truls, care îi răspunse arătându-i degetul mijlociu.