Întunericul din jur părea să fi devenit mai dens. Truls se apropie de parbriz şi privi în sus. Dinspre vest se îngrămădeau nori. Se opri la un semafor. Aruncă o privire în jos, către scaunul alăturat. Îi păcălise de nenumărate ori şi avea să-i păcălească din nou. Ăsta era oraşul lui şi nimeni nu putea să i-l ia.

Mută arma în torpedou. Arma crimei. Se petrecuse cu atâta vreme în urmă, însă el încă mai vedea chipul lui. René Kalsnes. Trăsături de băiat slab şi efeminat. Truls izbi cu pumnul în volan şi înjură semaforul în gând.

Fă-te odată verde, fir-ai al dracului!

Îl lovise prima dată cu bastonul.

După care scosese arma.

Chiar şi cu faţa sângerând, zdrobită, Truls zărise privirea care implora şi auzise şuieratul care cerea milă, ca un cauciuc de bicicletă înţepat. Fără

cuvinte. Inutil. Pusese arma în nara individului, trăsese, văzuse tresăltarea, totul ca într-un film. După aceea rostogolise maşina peste culme şi

 235 

plecase. Undeva mai jos pe drum, ştersese bastonul şi îl aruncase în pădure. Oricum avea mai multe la fel în dulapul de acasă. Unde avea arme, ochelari de vedere nocturnă, vestă antiglonţ, ba chiar şi o puşcă cu lunetă Märklin, pe care ăia o credeau încă în camera cu probe.

Truls străbătu tunelurile şi pătrunse în inima oraşului. Activiştii de dreapta în favoarea maşinilor numiseră tunelurile recent construite artere vitale ale capitalei. Un reprezentant al activiştilor de mediu răspunsese numindu-le intestinele oraşului. Or fi fost ele vitale, dar erau încă pline cu rahat.

Îşi croi drum prin reţeaua de drumuri şi străzi înguste, semnalizate în buna tradiţie din Oslo, astfel încât trebuia să fii localnic ca să cazi de prost în faţa glumelor nesărate ale Departamentului Transporturilor. După care ieşi la lumină. Partea de est a oraşului Oslo. În staţie se auzeau în continuare mesaje cifrate. Una dintre voci era înecată de un zgomot de roţi pe şine. Metroul. Idioţii. Oare chiar credeau că nu le putea descifra codurile prosteşti? Erau cu toţii în Bergslia. Erau în apropierea casei galbene.

Harry stătea întins pe spate şi urmărea fumul de ţigară cum se ridică

încet, în onduleuri, către tavanul dormitorului, formând cifre şi chipuri.

Ştia ale cui. Le putea menţiona, unul câte unul, pe nume. Societatea Poliţiştilor Decedaţi. Suflă spre ele şi chipurile fantasmagorice dispărură.

Harry luase o decizie. Nu ştia exact când, dar ştia că avea să schimbe totul.

O vreme încercase să se convingă că nu trebuia să-şi asume un asemenea risc, că exagera, dar fusese prea mulţi ani alcoolic ca să nu recunoască judecata eronată a nebunului asupra consecinţelor. După ce avea să spună ce avea de gând, totul avea să se schimbe în relaţia cu femeia alături de care stătea. Ura asta. Rostogoli câteva cuvinte în gura închisă. Acum sau niciodată.

Inspiră adânc, dar ea îl întrerupse.

— Pot să trag şi eu un fum? murmură Rakel, venind mai aproape de el.

Pielea ei goală avea acel luciu de sobă încinsă, de care i se făcea dor în cele mai neaşteptate momente. Sub pătură era cald, rece deasupra.

Cearşaful alb, mereu cearşaful alb, nimic altceva nu se răcea la fel.

Îi pasă ţigara Camel. O urmări cum o apucă stângaci, cum obrajii i se afundă când trage cu atenţie din ţigară, ca şi cum era mai sigur să o

 236 

privească. Harry se gândi la tot ce avea.

La tot ce avea de pierdut.

— Te duc mâine la aeroport? întrebă el.

— Nu-i nevoie.

— Ştiu. Dar am primul curs abia târziu.

— Atunci du-mă.

Ea îl sărută pe obraz.

— Cu două condiţii.

Rakel se rostogoli într-o parte şi se uită la el cu o privire întrebătoare.

— Prima e să nu încetezi niciodată să fumezi ca o adolescentă la petrecere.

Ea pufni încetişor.

— O să încerc. Şi a doua?

Harry înghiţi în sec, ştiind că putea ajunge să socotească acea clipă ca pe ultima fericită din viaţa lui.

— Mă aştept…

Of, la dracu’.

— Mă gândesc să încalc o promisiune, zise el. O promisiune pe care mi-am făcut-o în primul rând mie însumi, dar care mă tem că te afectează şi pe tine.

Harry mai degrabă simţi decât auzi cum ritmul respiraţiei ei se modifică

în întuneric. Cum se scurtează şi devine mai rapid. Teama.

Katrine căscă. Se uită la ceas. La minutarul luminos care măsura timpul.

Niciunul dintre ofiţerii care lucraseră la cazul iniţial nu raportase primirea vreunui telefon.

Ar fi trebuit să se simtă tot mai încordată pe măsură ce se apropia termenul-limită, însă se simţea exact invers şi începuse deja să-şi trateze singură dezamăgirea forţându-se să gândească pozitiv. La baia fierbinte pe care avea să o facă după ce ajungea înapoi în apartamentul ei. La pat. La cafeaua de a doua zi de dimineaţă. O altă zi, cu noi posibilităţi. Exista mereu ceva nou, trebuia să existe.

Putea vedea farurile de pe Ring 3, una dintre centurile interioare ale oraşului: viaţa în Oslo îşi urma cursul inexorabil. Întunericul care se adâncea în spatele norilor trăsese o cortină în faţa lunii. Katrine voi să se răsucească, dar încremeni. Un zgomot. O pocnitură. O ramură ruptă. Chiar

 237 

acolo.

Îşi ţinu răsuflarea şi ascultă. Poziţia care îi fusese alocată era înconjurată de tufişuri şi pâlcuri dese de copaci, bine ascunse de oricare potecă pe care el ar fi putut să o aleagă. Numai că pe acele poteci nu existau crengi rupte.

O altă trosnitură. Mai aproape acum. Katrine deschise gura din instinct, ca şi cum sângele care acum îi curgea vijelios prin vene avea nevoie de mai mult oxigen. Întinse mâna după staţia de emisie-recepţie. Însă nu reuşi să ajungă la ea.