Şi de aceea se putea uita acum la feţele din tramvai amintindu-şi unde şi când le mai văzuse. Poate că în acelaşi tramvai cu o zi înainte, poate că
pe un teren de joacă la şcoală cu 20 de ani în urmă, poate pe imaginile camerelor de supraveghere cu ocazia unui jaf bancar, poate pe o scară
rulantă de la Steen & Strøm, unde se dusese să-şi cumpere o pereche de colanţi. Şi nu conta deloc dacă oamenii îmbătrâniseră, se machiaseră, îşi lăsaseră barbă, se tunseseră, îşi făcuseră injecţii cu Botox sau implanturi cu silicon, căci era ca şi cum chipul lor, adică faţa lor adevărată, lucea prin timp, ca şi cum ar fi fost ceva unic, un număr constant cu 11 cifre dintr-un cod ADN. Ăsta era blestemul şi binecuvântarea ei, pe care unii psihiatri ar fi vrut să-l catalogheze drept sindromul Asperger, alţii drept afectare minoră a creierului, o problemă pe care girusul ei fusiform – centrul din creier pentru recunoaştere facială – încerca să o compenseze. Şi pe care alţi doctori, mai înţelepţi, nu o numeau în niciun fel. Confirmau cum creierul ei stoca unicitatea fiecărui chip aşa cum stochează un computer cifrele codurilor ADN pentru identificare ulterioară.
Şi tocmai de aceea nu fu deloc nefiresc pentru creierul lui Beate Lønn să se trezească brusc la viaţă, încercând să plaseze undeva chipul bărbatului din celălalt tramvai.
Ce era nefiresc, însă, era faptul că ea nu reuşea să identifice imediat acel chip.
Distanţa dintre ei era doar de un metru şi jumătate, iar atenţia îi fusese atrasă deoarece bărbatul desena cu degetul pe geamul aburit şi, ca atare, avea faţa întoarsă spre ea. Beate îl mai văzuse, însă nu-i venea în minte şi numele, cifrele codului ADN care legau un chip de o identitate.
Poate că de vină era lumina care se reflecta în geam sau umbra care acoperea ochii lui.
Beate era pe punctul de a renunţa când tramvaiul se puse în mişcare cu o smucitură, astfel că lumina căzu altfel, el îşi ridică privirea şi o zări.
Beate Lønn tresări ca şi cum ar fi fost curentată.
Privirea lui ca de reptilă.
Privirea rece a unui ucigaş care ştia cine era ea.
Valentin Gjertsen.
Iar Beate ştiu imediat de ce nu-l recunoscuse instantaneu. Cum reuşise el să rămână ascuns.
Beate Lønn se ridică de pe locul ei. Încercă să iasă, dar fata de lângă ea
194
îşi ţinea ochii închişi şi dădea din cap. Beate o înghionti şi fata îşi ridică
iritată privirea.
— Dă-te, rosti Beate pe muteşte.
Fata ridică o sprânceană pensată, dar nu se mişcă.
Beate îi apucă căştile.
— Poliţia. Vreau să cobor.
— Dar suntem în mişcare, zise fata.
— Mută-ţi naibii imediat curul ăla mare şi gras!
Ceilalţi pasageri se întoarseră către Beate. Numai că de data asta ea nu se îmbujoră. Nu mai era fata tăcută. Silueta ei era la fel de minionă, pielea la fel de albă până la transparenţă, părul la fel de lipsit de culoare şi de uscat ca nişte spaghete negătite. Însă acea Beate Lønn nu mai exista.
— Opreşte tramvaiul! Poliţia! Stop!
Îşi croi drum până spre vatman şi spre coborâre. Auzi scrâşnetul frânelor. Ajunse acolo, îi arătă legitimaţia vatmanului şi aşteptă
nerăbdătoare. Tramvaiul se opri cu o ultimă zdruncinătură, astfel că
pasagerii în picioare se înclinară în faţă şi se prinseră bine de ce putură, în vreme ce uşile se deschiseră cu un pocnet sec. Beate ajunse afară cu un salt şi porni în fugă spre celălalt tramvai. Simţi roua dimineţii de pe iarba despărţitoare dintre linii prin materialul subţire al pantofilor. Celălalt tramvai se pusese în mişcare. Auzea zgomotul tot mai tare al roţilor de fier, aşa că alergă cât putu de repede. Nu avea niciun motiv să presupună
că Valentin era înarmat, aşa că n-avea cum să scape dintr-un tramvai plin când ea avea să scoată legitimaţia de poliţie, strigând că e arestat. Asta dacă putea prinde tramvaiul din urmă. Alergarea nu era punctul ei forte.
Aşa îi spusese doctorul care o diagnosticase cu sindrom Asperger. Oamenii ca ea aveau tendinţa să nu se poată coordona fizic.
Alunecă pe iarba udă, dar reuşi să rămână în picioare. Mai avea câţiva metri. Ajunse la capătul tramvaiului. Puse mâna pe el. Ţipă, îşi flutură
legitimaţia, sperând că vatmanul o vede în oglinda retrovizoare. Şi poate că acesta văzuse ceva, vreo navetistă care dormise prea mult, fluturându-şi cu disperare în aer abonamentul. Zgomotul roţilor crescu în intensitate şi vehiculul îşi crescu viteza.
Beate se opri şi se uită după tramvaiul care se îndepărta pe Majorstuen. Se întoarse şi văzu tramvaiul din care se dăduse jos îndreptându-se către Frogner Plass.
195
Înjurând printre dinţi, îşi scoase mobilul, traversă şoseaua, se sprijini de gardul terenurilor de tenis şi tastă un număr.
— Holm.
— Eu sunt. Tocmai l-am văzut pe Valentin.
— Da? Eşti sigură?
— Bjørn…
— Scuze. Unde?
