Harry se uită la fundul ei, acolo unde bluza se ridicase, la muşchii coapselor care se încordau şi auzi geamătul ei.

— Vrei să mă ajuţi?

Harry înghiţi în sec.

 277 

La naiba, la naiba, la naiba.

Urmări coada blondă dansând pe spatele ei. Ca un nenorocit de bici.

Materialul textil se afundă între fesele ei. Silje se oprise şi stătea acolo, ca şi cum observase ceva. Remarcase. Observase la ce se gândea el.

— Îţi place aşa? şopti ea. Mă vrei aşa?

Harry nu-i răspunse, dar simţi erecţia; ca durerea întârziată de la un pumn în stomac, care se extindea dintr-un anumit punct din pântecul lui.

Începu să se simtă ameţit, nişte bule de aer se ridicau şi explodau cu un zgomot năvalnic în mintea lui, zgomot care creştea şi creştea. Făcu un pas în faţă. Se opri.

Ea îşi întoarse capul pe jumătate, dar privi în jos, spre podea.

— Ce mai aştepţi? Vrei… vrei să opun rezistenţă?

Harry înghiţi în sec. Nu era pe autopilot. Ştia ce face. Ăsta era el. Soiul ăsta de om. Chiar dacă vorbea tare cu sine însuşi acum, avea să o facă. Nu asta dorea?

— Da, se auzi el rostind. Opreşte-mă.

O văzu cum îşi ridică fundul; îi trecu prin minte că totul semăna cu un ritual din lumea animalelor, poate că el era programat să o facă. Îşi puse o mână pe spatele ei, pe şaua de deasupra feselor, şi simţi pielea transpirată

acolo unde se terminau pantalonii. Două degete pe sub banda de elastic.

Nu mai avea altceva de făcut decât să-i tragă pantalonii în jos. Ea se ţinea cu o mână de spătarul scaunului şi îşi ţinea cealaltă mână pe pat, pe geantă. Geanta era deschisă.

— O să încerc, şopti ea. O să încerc.

Harry expiră îndelung şi sacadat.

Observă o mişcare. Totul se întâmplă atât de repede, încât abia avu timp să reacţioneze.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Ulla în timp ce atârna haina lui Mikael în dulapul încastrat în zid.

— Ce să se întâmple? se miră el, frecându-şi faţa cu palmele mâinilor.

— Haide, zise ea, conducându-l în living.

Îl aşeză pe canapea. Se postă în spatele lui. Îşi puse degetele pe curbura dintre umerii şi gâtul lui, şi lăsă buricele acestora să descopere mijlocul muşchiului trapez, după care strânse. El gemu tare.

— Ei bine? reluă ea.

 278 

El oftă.

— Isabelle Skøyen. A propus ca fostul şef al poliţiei să ne asiste până la rezolvarea cazului curent.

— Înţeleg. Şi ce e rău în asta? Chiar tu ai spus că ai nevoie de mai multe resurse.

— Practic ar însemna că el ar deveni de facto şeful poliţiei, iar eu aş

deveni omul care face cafele. Ar însemna un vot de neîncredere pe care nu-l pot accepta. În mod cert îţi dai seama de asta.

— Dar e doar ceva temporar, nu?

— Şi după aceea? După ce cazul e rezolvat cu el la cârmă? Crezi că va spune consiliul că îmi pot relua slujba odată ce situaţia s-a rezolvat? Au!

— Scuze, dar e doar punctul ăsta. Încearcă să te relaxezi, dragule.

— Asta e răzbunarea ei, evident, să ştii. Femei abandonate… auu!

— Of, am atins din nou acel punct dureros? Mikael se scutură de mâinile ei.

— Cel mai rău e că nu am ce să fac. Ea se pricepe la jocul ăsta; eu sunt doar un începător. Dacă aş fi avut un pic de timp la dispoziţie ca să

construiesc nişte alianţe, să văd cine scarpină spinarea cui…

— Va trebui să te foloseşti de aliaţii pe care îi ai, zise Ulla.

— Toţi aliaţii importanţi se găsesc în jumătatea ei de teren, replică

Mikael. Nemernicii de politicieni nu se gândesc la rezultate la fel ca noi.

Pentru ei totul se rezumă la voturi, la felul cum arată lucrurile pentru votanţii ăia idioţi.

Mikael îşi plecă capul. Mâinile ei începuseră să lucreze din nou. Cu mai multă blândeţe de data aceasta. Îl masau, îi mângâiau părul. Iar când el fu pe punctul să se relaxeze, mintea lui puse frână brusc şi reveni la ce spusese ea mai devreme. Foloseşte aliaţii pe care îi ai.

Harry era orbit. Îi dăduse automat drumul lui Silje şi se răsucise.

Draperia din plastic fusese trasă într-o parte şi el ajunse să privească fix o lumină albă. Îşi ridică palmele deasupra ochilor.

— Scuze, rosti o voce cunoscută, după care lumina coborî. Am adus o lanternă. Nu credeam că tu…

Harry gemu.

— Isuse, Katrine, m-ai speriat! Ăă… adică ne-ai speriat.