— Ce îţi pot spune e că am fost implicat într-un caz în care doi poliţişti au fost pe punctul de a fi raportaţi de o persoană pe care o bătuseră măr.
Însă procedând oarecum similar, au fost doi contra unu. Unul dintre ei a ars dovezile împotriva lor. Iar ce a rămas nu a fost suficient, aşa că
avocatul tipului l-a sfătuit să renunţe la acuzaţii, deoarece nu ajungeau nicăieri cu ele. Mi-am zis că acelaşi lucru se va întâmpla şi acum.
— Acum faci totul să sune ca şi cum chiar aş fi violat-o, Arnold.
Arnold râse.
— Scuze. Mă aşteptam oarecum ca aşa ceva să se întâmple. Fata e o bombă cu ceas. Testele noastre psihologice ar fi trebuit să o descalifice.
Traversară Egertorget pe jos. Prin mintea lui Harry trecură rapid imagini. Zâmbetul unei iubite care râdea într-o zi de mai, când era tânăr.
Corpul unui membru al Armatei Salvării în faţa ibricului de Crăciun6. Un oraş plin de amintiri.
— Deci cine erau cei doi poliţişti?
— Unul era destul de sus în rang.
— De-asta nu îmi spui? Şi tu ai făcut parte din povestea asta? Ai 6 Christmas Kettle, uneori Red Kettle – denumire dată campaniilor stradale de strângere de fonduri ale Armatei Salvării cu ocazia sărbătorilor, în timpul cărora banii se adună întrun vas metalic roşu atârnat de un stâlp.
228
conştiinţa încărcată?
Arnold Folkestad ridică din umeri.
— Oricine nu se ridică pentru a apăra justiţia ar trebui să aibă
conştiinţa încărcată.
— Mhm. Un poliţist cu un trecut violent şi o înclinaţie de a arde dovezi.
Nu sunt mulţi. Nu cumva vorbim despre un ofiţer pe nume Truls Berntsen?
Arnold Folkestad nu răspunse, dar tresărirea corpului său scund şi rotund fu suficientă pentru Harry.
— Umbra lui Mikael Bellman. La asta te-ai referit când ai spus că are rang înalt, nu?
Harry scuipă pe asfalt.
— Nu vrei să vorbim despre altceva, Harry?
— Ba da. Luăm prânzul la Schrøder’s?
— Schrøder’s? Chiar au acolo ceva ce se poate numi… ăă, prânz?
— Au hamburgeri. Şi mult loc.
— Arată familiar, Rita, îi zise Harry chelneriţei care tocmai pusese în faţa lor doi burgeri arşi acoperiţi cu ceapă prăjită.
— Aici nu se schimbă nimic, să ştii.
Chelneriţa zâmbi şi plecă.
— Truls Berntsen, da, zise Harry, privind peste umăr. El şi Arnold erau aproape singuri în încăperea mare şi pătrată care, în ciuda anilor de măsuri antifumat, încă mai mirosea a fum. Cred că a operat mulţi ani ca arzător în poliţie.
— Da? Şi ce-i cu Bellman?
Folkestad studie bucăţile de carne de animal din faţa lor cu scepticism.
— În acea vreme, era responsabil de narcotice. Ştiu că a avut un soi de înţelegere cu un anumit Rudolf Asaiev, care vindea o substanţă
asemănătoare heroinei şi care se chema violină, răspunse Harry. Bellman i-a asigurat lui Asaiev monopolul în Oslo, în schimbul asigurării scăderii drastice a traficului de droguri, a numărului de drogaţi de pe străzi şi, bineînţeles, a supradozelor. Iar asta l-a făcut pe Bellman să arate bine în ochii opiniei publice.
— Atât de bine, încât a pus laba pe slujba de şef al poliţiei?
Harry mestecă ezitând prima îmbucătură de burger şi ridică din umeri,
229
ca pentru a sugera un „poate”.
— Şi de ce n-ai transmis mai departe ce ştii? Ca o lovitură pentru sistemul de justiţie?
Arnold Folkestad tăie cu prudenţă din ceea ce spera că era o bucată de carne. Renunţă şi se uită la Harry, care îl privea în vreme ce tot mesteca.
