senzaţie e în realitate ceva ce tu nu vrei să simţi. Este un sindrom clasic de negare, ca în cazul bărbaţilor care refuză să accepte că sunt homosexuali.

— Dar eu nu neg că sunt un potenţial violator! Îţi cer doar să îndrepţi asta.

— Tu nu eşti violator, Harry, căci nu devii aşa ceva peste noapte. Cred că povestea ta se reduce la unul din două lucruri posibile. Sau poate la amândouă. În primul rând, e posibil să resimţi un soi de agresivitate faţă

 283 

de fată. Şi motivul real pentru asta este acela al dorinţei tale de a-ţi exercita controlul. Sau, ca să folosesc un limbaj vulgar, de a folosi futaiul ca pedeapsă. Mă apropii?

— Mhm. Poate. Şi în al doilea rând?

— Rakel.

— Poftim?

— Tu nu eşti marcat nici de viol, nici de fata asta, ci de posibilitatea de a fi necredincios. Necredincios faţă de Rakel.

— Ståle, tu…

— Stai calm. Ai venit la mine deoarece ai nevoie ca cineva să-ţi spună

ce tu ţi-ai dat deja seama. Să ţi-o spună tare şi răspicat. Tu nu eşti în stare să ţi-o spui singur. Nu vrei să fii nevoit să te simţi aşa.

— Cum?

— Eşti înspăimântat de a i te dedica ei complet. Ideea de căsătorie te-a adus în pragul panicii.

— Da? Şi de ce?

— De vreme ce mă pot aventura să susţin că te cunosc un pic după

atâţia ani, cred că în cazul tău e vorba mai degrabă de teama de a-ţi asuma responsabilitatea pentru alţi oameni. Ai avut parte de experienţe proaste…

Harry deschise gura larg. Simţea cum îi creşte ceva în piept, ca o tumoare malignă care progresa rapid.

— …începi să bei când lumea din jurul tău depinde de tine şi, pentru că

nu-ţi poţi asuma responsabilitatea, vrei ca lucrurile să o ia razna. E ca atunci când eşti aproape să termini de construit un castel din cărţi de joc şi presiunea devine atât de mare că nu mai poţi să-l finalizezi, aşa că, în loc să construieşti până la capăt, dărâmi castelul dintr-o lovitură. Ca să poţi trece peste senzaţia de înfrângere. Şi cred că despre asta e vorba acum.

Vrei să o dezamăgeşti pe Rakel cât se poate de repede, pentru că eşti convins că asta se va întâmpla oricum. Nu suporţi un chin îndelungat, aşa că eşti proactiv; dărâmi blestematul de castel, care reprezintă modul în care vezi tu relaţia cu Rakel.

Harry încercă să spună ceva. Însă tumoarea îi ajunsese în gât şi-i bloca vorbele, aşa că se mulţumi cu una singură:

— Distructiv.

— Atitudinea ta de bază este constructivă, Harry. Doar că eşti speriat.

 284 

Speriat că te va durea prea tare. Pe tine şi pe ea.

— Sunt un laş. Asta vrei să spui, nu?

Ståle se uită lung la Harry, inspiră profund, ca şi cum ar fi fost pe punctul de a-l corecta, după care păru să se răzgândească.

— Da, eşti laş. Eşti laş deoarece cred că vrei asta. O vrei pe Rakel, vrei ca voi doi să fiţi în aceeaşi barcă, vrei să o legi de catarg, să navighezi cu această barcă sau să te scufunzi cu ea. Aşa se întâmplă cu tine, Harry, în rarele ocazii când promiţi ceva. Cum spune cântecul ăla?

Harry îngăimă ceva despre a nu te retrage sau a nu te preda.

— Iată, ăsta eşti tu.

— Ăsta sunt eu, repetă Harry cu voce moale.

— Gândeşte-te la asta. Putem continua după întâlnirea din Boiler Room, după-amiază.

Harry dădu din cap şi se ridică.

Pe hol era un bărbat care dădea agitat din picioare, asudând în trening.

Omul îşi privi ceasul şi se uită urât la Harry.

Harry plecă pe Sporveisgata. Nu dormise toată noaptea şi nici nu luase micul-dejun. Avea nevoie de ceva. Cântări posibilităţile. Avea nevoie de o băutură. Respinse ideea şi se duse în cafeneaua aflată chiar înainte de Bogstadveien. Ceru un espresso triplu. Pe care îl puse apoi înapoi pe tejghea şi ceru altul. Auzi râsete înfundate în spate, dar nu se întoarse.

Bău al doilea espresso încet. Luă ziarul de pe tejghea. Parcurse sumarul de pe prima pagină şi răsfoi ziarul. Roger Gjendem lansa ipoteza că, în lumina crimelor comise contra poliţiştilor, Consiliul Local avea să fie nevoit să facă

schimbări esenţiale la sediul central al poliţiei.

După ce îl lăsă pe Paul Stavnes să intre, Ståle îşi reluă poziţia din spatele biroului, în vreme ce pacientul se duse într-un colţ ca să se schimbe cu un tricou uscat. Ståle folosi ocazia ca să caşte fără reţineri, apoi ca să tragă sertarul de sus al biroului în afară şi să-şi pună acolo telefonul mobil, astfel încât să-l vadă cu uşurinţă. După aceea îşi înălţă

privirea. Se uită la spatele gol al pacientului său. După ce Stavnes începuse să vină cu bicicleta la şedinţele de terapie, devenise un obicei să se schimbe de tricou în cabinetul psihoterapeutului. Întotdeauna cu spatele întors. Singura schimbare acum era aceea că fereastra unde fumase Harry era încă deschisă. Lumina cădea de aşa manieră încât Ståle Aune vedea

 285 

acum pieptul gol al lui Paul Stavnes reflectat în geam.

Stavnes îşi trase rapid tricoul şi se întoarse.

— Şedinţele tale trebuie…

— …mai bine cronometrate, i-o luă înainte Ståle. Sunt de acord. Nu se va mai întâmpla.

Stavnes îşi ridică privirea.

— E vreo problemă?

— Absolut niciuna. Doar că m-am sculat un pic mai devreme ca de obicei. Ai putea să laşi fereastra deschisă ca să avem un pic de aer aici?