— Ah, da, nu e ea studenta… te-am văzut la PHS.

 279 

— Nu mai sunt acolo.

Vocea lui Silje părea complet netulburată, aproape ca şi cum ea ar fi fost plictisită.

— Da? Şi ce faci…?

— Mută mobilă, interveni Harry, cu un gest scurt de adulmecare din nas şi arătând spre spărtura din tavan. Încercam să găsesc ceva mai solid pe care să stau.

— E o scară afară, zise Katrine.

— Da? Mă duc să o aduc.

Harry se năpusti pe lângă Katrine şi ieşi prin living. La naiba, la naiba, la naiba!

Scara era lângă peretele dintre cutiile de vopsea.

Când se întoarse în încăpere era linişte deplină. Harry îndepărtă

scaunul de care se folosise şi poziţionă scara de aluminiu sub spărtură.

Niciun indiciu că cele două îşi vorbiseră în lipsa lui. Erau doar nişte femei cu braţele încrucişate şi feţele lipsite de orice expresie.

— Ce e cu putoarea asta? întrebă Katrine.

— Dă-mi lanterna, ripostă Harry, urcându-se pe scară.

Rupse încă o bucată de rigips, vârî lanterna înăuntru, apoi îşi băgă

capul. Întinse mâna după drujba verde. Lama era ruptă. O apucă cu două

degete şi i-o pasă lui Katrine.

— Atenţie. S-ar putea să mai aibă amprente pe ea.

Lumină din nou cu lanterna în gaura din tavan. Se uită cu atenţie.

Cadavrul zăcea întins pe o parte, înghesuit între tavanul vechi şi cel nou.

Harry îşi zise că merita să fie acolo ca să inhaleze miasma morţii şi a cărnii putrezite. Ba nu, merita să fie chiar el carnea putrezită. Era un individ bolnav, foarte bolnav. Iar dacă nu era împuşcat pe loc, atunci avea nevoie de ajutor. Fusese pe punctul de a o face, nu? Se oprise? Sau ideea că

poate se oprise era ceva inventat de el ca să sădească îndoiala?

— Vezi ceva? întrebă Katrine.

— Da, răspunse Harry.

— E nevoie de o echipă de criminalişti?

— Depinde.

— De ce anume?

— Dacă Serviciul de Investigaţii Criminale vrea să investigheze această

crimă.

 280 

30

— E un pic cam greu să vorbesc despre asta, zise Harry, stingând ţigara pe pervaz şi lăsând deschisă fereastra care dădea spre Sporveisgata, apoi revenind la scaunul lui.

Când Harry îl sunase la ora 6:00 şi îl anunţase că iar e într-o stare proastă, Ståle Aune îi spusese că poate veni înainte de primul pacient, la ora 8:00.

— Ai mai vorbit aici despre chestiuni grele, zise Ståle.

Din câte îşi amintea Harry, el fusese psihologul la care se duceau toţi ofiţerii de la Serviciul de Investigaţii Criminale când situaţia lor devenea complicată. Nu doar pentru că aveau numărul lui de telefon, ci pentru că

Ståle Aune era unul dintre puţinii psihologi care ştiau ce înseamnă munca lor. Şi mai ştiau că se puteau baza pe el că-şi va ţine gura.

— Da, dar atunci era legat de băutură, replică Harry. Acum e… destul de diferit.

— Da?

— Nu crezi că e?

— Cred că, de vreme ce primul lucru pe care l-ai făcut a fost să mă suni, tu crezi că problema e de aceeaşi natură.

Harry oftă, se aplecă înainte în scaun şi îşi lăsă fruntea pe braţele încrucişate.

— Poate că e. Am avut mereu impresia că mi-am ales cele mai proaste momente ca să beau. Am cedat mereu ispitei când era extrem de important să fiu treaz. Ca şi cum în mine sălăşluia un demon care voia ca totul să se ducă de râpă. Voia ca eu să mă duc de râpă.

— Aşa procedează demonii, Harry.

Ståle îşi înăbuşi un căscat.

— În cazul ăsta, demonul a făcut treabă bună. Am fost pe punctul de a viola o fată.

Lui Ståle îi trecu instantaneu cheful de căscat.

— Ce ai zis? Când s-a întâmplat?

— Azi-noapte. Fata e o fostă studentă de-ale mele de la PHS. A apărut din senin când inspectam un apartament unde a locuit Valentin.

— Zău? Ai descoperit ceva?