— Dar aici e mult aer.

— Cum vrei.

Stavnes era pe punctul de a închide fereastra. După care se opri.

Rămase privind lung la fereastră. Se întoarse încet către Ståle. Pe chipul lui apăru un rânjet.

— Îţi vine greu să respiri, Aune?

Ståle Aune simţi durere în piept şi în braţe. Simptome cunoscute ale infarctului. Doar că acum nu era vorba de un infarct. Ci de frică pură şi neţinută în frâu.

Ståle Aune se luptă cu sine ca să vorbească pe ton coborât, calm.

— Data trecută, am vorbit din nou despre tine ascultând Dark Side of the Moon. Tatăl tău a venit în cameră şi a închis staţia de amplificare, iar tu te-ai uitat cum luminiţa roşie se stinge lent, aşa cum şi fata la care te gândeai a murit.

— Am spus că a amuţit, replică iritat Paul Stavnes. N-am zis că a murit.

E altceva.

— Da, aşa e, zise Ståle Aune, căutând cu mâna telefonul din sertar. Ţi-ai dorit ca ea să fi vorbit?

— Nu ştiu. Transpiri. Nu te simţi bine, doctore?

Din nou tonul ăla batjocoritor şi rânjetul subţire, respingător.

— Mă simt bine, mersi.

Degetele lui Ståle atinseră telefonul. Trebuia să-l facă pe pacient să

vorbească încontinuu ca să nu fie auzit când apăsa tastele telefonului.

— N-am discutat despre căsnicia ta. Ce-mi poţi spune despre soţia ta?

— Nu prea multe. De ce vrei să vorbim despre ea?

— O persoană apropiată. Par să-ţi displacă oamenii apropiaţi de tine. Ai folosit termenul dispreţuit.

 286 

— Aşadar, ai fost cât de cât atent? zise el, cu un râset scurt şi înfundat.

Eu dispreţuiesc oamenii, cei mai mulţi sunt slabi, proşti şi se plâng de lipsă

de noroc. Zero din trei. Ia spune-mi, ai lămurit chestia cu X?

— Cum?

— Poliţistul ăla. Poponarul care a încercat să sărute un alt poliţist la toaletă. Şi-a revenit?

— Nu chiar.

Ståle Aune apăsă tastele, blestemându-şi degetele groase ca nişte cârnaţi, pe care le simţea şi mai umflate din pricina încordării.

— Deci dacă tu crezi că sunt ca el, de ce crezi că mă poţi rezolva pe mine?

— X era schizofrenic. Auzea voci.

— Şi crezi că eu sunt în formă mai bună?

Pacientul râse amar în vreme ce Ståle tasta. Încercând să scrie un mesaj cât pacientul continua să vorbească, încercând să camufleze sunetele frecându-şi picioarele de podea. O literă. Încă una. Blestematele de degete. Gata. Îşi dădu seama că pacientul nu mai vorbea. Pacientul, Paul Stavnes. De unde şi-o mai fi luat şi numele ăsta. Îţi puteai lua oricând un nume nou. Sau să te descotoroseşti de cel vechi. Nu era la fel de uşor cu tatuajele. Mai ales dacă erau mari şi acopereau întregul piept.

— Ştiu de ce transpiri, Aune, zise pacientul. Ai văzut din întâmplare imaginea reflectată în geam când mă schimbam, nu?

Ståle Aune simţi cum i se intensifică durerea din piept, ca şi cum inima lui nu se putea hotărî dacă să bată mai repede sau să nu mai bată deloc.

Speră ca expresia pe care şi-o alcătui să pară suficient de indiferentă.

— Cum? zise el cu voce tare, ca să mascheze sunetul când apăsă

Trimite.

Pacientul îşi trase în sus tricoul până la gât.

De pe pieptul lui, un chip mut care urla se uită fix la Aune.

Un chip de demon.

— Bine, dă-i drumul, zise Harry, ţinând telefonul la ureche, în vreme ce golea a doua ceaşcă de cafea.

— Drujba are pe ea amprentele lui Valentin Gjertsen, zise Bjørn Holm.

Iar suprafaţa lamei se potriveşte. E aceeaşi lamă care a fost folosită în Bergslia.

 287 

— Aşadar Valentin Gjertsen este Omul Fierăstrău.

— Aşa se pare, răspunse Holm. Ce mă surprinde e faptul că Valentin Gjertsen a ascuns o armă acasă, în loc să se descotorosească de ea.

— Intenţiona să o folosească din nou, zise Harry.

Îşi simţi telefonul vibrând. Un mesaj text. Se uită la ecran. Cel care îl trimisese era S, aşadar mesajul era de la Ståle Aune. Harry îl citi. Apoi îl reciti.

valentin e aici sos

— Bjørn, trimite urgent o maşină de patrulă la biroul lui Ståle din Sporveisgata. Valentin e acolo.