Harry înghiţi. Se şterse la gură cu un şerveţel de hârtie.
— N-aveam nicio dovadă. Pe lângă asta, nu mai eram poliţist. Nu era treaba mea. Nici acum nu e treaba mea, Arnold.
Folkestad prinse o bucată de carne în furculiţă şi o ridică la nivelul ochilor pentru a o studia.
— Nu, presupun că nu e. Dar dacă asta nu e treaba ta şi nu mai eşti poliţist, de ce ţi-a trimis anatomopatologul un raport post-mortem al acestui Rudolf Asaiev?
— Mhm. Deci l-ai văzut?
— Doar pentru că eu strâng de obicei şi corespondenţa ta când trec pe la cutiile poştale. Şi, evident, pentru că îmi place să îmi vâr nasul.
— Cum e burgerul?
— Încă nu l-am gustat.
— Dă-i drumul. N-o să te muşte.
— Nici pe tine, Harry.
Harry zâmbi.
— Au căutat în spatele orbitei. Şi au descoperit ce căutam. O mică
urmă de înţepătură în vasul mare de sânge. E posibil ca cineva să-i fi împins globul ocular lui Asaiev într-o parte cât el era în comă şi să-i fi injectat bule de aer în colţul ochiului. Rezultatul ar fi fost orbire bruscă, urmată de un cheag de sânge în creier, a cărei cauză nu putea fi depistată.
— Acum chiar că nu mai am chef să mănânc chestia asta, zise Folkestad strâmbându-se şi lăsând furculiţa jos. Spui că ai dovedit că Asaiev a fost asasinat?
— Nu. Cauza morţii continuă să fie imposibil de determinat. Dar semnul arată ce s-ar fi putut întâmpla, întrebarea-cheie, bineînţeles, este cum de a putut intra cineva în salonul lui. Ofiţerul care era de pază insistă
că n-a văzut pe nimeni trecând în perioada când a fost făcută, probabil, injecţia. Nici vreun doctor, nici pe altcineva.
— Misterul camerei încuiate.
— Sau ceva mai simplu. Cum ar fi ca ofiţerul să-şi fi părăsit postul sau
230
să fi adormit şi, în mod firesc, nu a recunoscut nimic. Sau poate că a fost chiar el implicat în asasinat, direct sau indirect.
— Dacă ar fi plecat de la post sau ar fi adormit, crima ar fi depins de întâmplare şi cu siguranţă că noi nu credem în aşa ceva, nu?
— Nu, Arnold, nu credem. Dar e posibil să fi fost ademenit departe de postul lui. Sau să fi fost drogat.
— Sau mituit. Va trebui să aduci ofiţerul ăla la interogatoriu!
Harry clătină din cap.
— De ce nu?
— În primul rând, eu nu mai sunt poliţist. În al doilea rând, ofiţerul e mort. El a fost cel ucis în cazul cu maşina din Drammen.
Harry dădu din cap, ca pentru sine, îşi ridică ceaşca cu cafea de pe masă şi luă o gură.
— La naiba! Şi în al treilea rând?
Arnold se aplecase în faţă. Harry îi făcu semn Ritei să-i aducă nota de plată.
— Am pomenit eu ceva de un al treilea rând?
— Ai zis „în al doilea rând”, nu „şi în al doilea rând”. Ca şi cum erai în toiul unei enumerări.
— Corect. Va trebui să-mi cizelez norvegiana.
Arnold îşi înclină capul. Iar Harry zări întrebarea nerostită din ochii colegului. Dacă ăsta e un caz pe care n-ai de gând să-l urmăreşti, atunci de ce nu-mi povesteşti despre el?
— Haide, mănâncă, zise Harry. Am curs.
Soarele alunecă pe fundalul cerului palid, se afundă cu blândeţe la orizont şi coloră norii în portocaliu.
Truls Berntsen stătea în maşină şi asculta frecvenţa radio a poliţiei, aşteptând lăsarea nopţii. Aştepta ca luminile din casa de deasupra să se aprindă. Aştepta să o vadă pe ea. O singură privire fugară i-ar fi ajuns.
Se cocea ceva. Auzea asta în stilul în care comunicau oamenii. Se petrecea ceva neobişnuit, dincolo de normalitatea dată de rutină. Se auzeau rapoarte scurte şi intense, ca şi cum oamenilor li s-ar fi spus să nu folosească staţiile radio mai mult decât era necesar. Şi nu era vorba de ceea ce se spunea, ci mai degrabă de ceea ce nu se spunea. De modul în care nu se spunea. Propoziţii sacadate în aparenţă, despre supraveghere
231
şi transport, dar fără adrese, ore sau nume de oameni. Se spunea că
