Cearşaful alb, mereu cearşaful alb, nimic altceva nu se răcea la fel.
Îi pasă ţigara Camel. O urmări cum o apucă stângaci, cum obrajii i se afundă când trage cu atenţie din ţigară, ca şi cum era mai sigur să o
236
privească. Harry se gândi la tot ce avea.
La tot ce avea de pierdut.
— Te duc mâine la aeroport? întrebă el.
— Nu-i nevoie.
— Ştiu. Dar am primul curs abia târziu.
— Atunci du-mă.
Ea îl sărută pe obraz.
— Cu două condiţii.
Rakel se rostogoli într-o parte şi se uită la el cu o privire întrebătoare.
— Prima e să nu încetezi niciodată să fumezi ca o adolescentă la petrecere.
Ea pufni încetişor.
— O să încerc. Şi a doua?
Harry înghiţi în sec, ştiind că putea ajunge să socotească acea clipă ca pe ultima fericită din viaţa lui.
— Mă aştept…
Of, la dracu’.
— Mă gândesc să încalc o promisiune, zise el. O promisiune pe care mi-am făcut-o în primul rând mie însumi, dar care mă tem că te afectează şi pe tine.
Harry mai degrabă simţi decât auzi cum ritmul respiraţiei ei se modifică
în întuneric. Cum se scurtează şi devine mai rapid. Teama.
Katrine căscă. Se uită la ceas. La minutarul luminos care măsura timpul.
Niciunul dintre ofiţerii care lucraseră la cazul iniţial nu raportase primirea vreunui telefon.
Ar fi trebuit să se simtă tot mai încordată pe măsură ce se apropia termenul-limită, însă se simţea exact invers şi începuse deja să-şi trateze singură dezamăgirea forţându-se să gândească pozitiv. La baia fierbinte pe care avea să o facă după ce ajungea înapoi în apartamentul ei. La pat. La cafeaua de a doua zi de dimineaţă. O altă zi, cu noi posibilităţi. Exista mereu ceva nou, trebuia să existe.
Putea vedea farurile de pe Ring 3, una dintre centurile interioare ale oraşului: viaţa în Oslo îşi urma cursul inexorabil. Întunericul care se adâncea în spatele norilor trăsese o cortină în faţa lunii. Katrine voi să se răsucească, dar încremeni. Un zgomot. O pocnitură. O ramură ruptă. Chiar
237
acolo.
Îşi ţinu răsuflarea şi ascultă. Poziţia care îi fusese alocată era înconjurată de tufişuri şi pâlcuri dese de copaci, bine ascunse de oricare potecă pe care el ar fi putut să o aleagă. Numai că pe acele poteci nu existau crengi rupte.
O altă trosnitură. Mai aproape acum. Katrine deschise gura din instinct, ca şi cum sângele care acum îi curgea vijelios prin vene avea nevoie de mai mult oxigen. Întinse mâna după staţia de emisie-recepţie. Însă nu reuşi să ajungă la ea.
Probabil că el se deplasase cu viteza fulgerului, însă răsuflarea pe care ea o simţi pe ceafă era destul de calmă, iar vocea care-i şopti la ureche era senină, aproape veselă.
— Ce se petrece?
Katrine se întoarse spre el şi răsuflă cu un şuierat lung.
— Nimic.
Mikael Bellman luă binoclul ei şi studie casa de dedesubt.
— Echipa Delta are două posturi pe calea ferată de acolo, nu?
— Da. De unde…
— Mi s-a dat o copie după harta misiunii, răspunse imediat Bellman.
Aşa am găsit şi acest post de observaţie. Bine ascuns, de altfel, trebuie să
spun.
